Imprimati articolul

Săniile zburau necontenit...

Focu-n sobă arde-nvăpăiat...
Mama croşetează-o bluză-albastră.
Mâţa toarce... Numai Tudorel,
Întristat, priveşte pe fereastră.

Ce-l mâhneşte, lesne-i de ghicit:
„Uf, ce vreme! Vâjâie vântul, ninge...
Pe maidanul alb ca un cojoc
Nici un şut nu mai pot trage-n minge.

Undiţele, în al căror ac
Râme înfigeam şi buburuze,
Nu mai scot din valuri peşti de-argint,
Ci, în tindă, lâncezesc mofluze.

Iar uşorul zmeu, vuind în zbor,
Ce atinge norii când se-avântă,
Zace-acum cu sfoara strânsă ghem
Ca un vultur cu aripa frântă.

Iarnă mohorâtă, friguroasă,
Până când mă vei închide-n casă?“

................................................

N-a zis una, două nici atât,
Că la poartă vin copii cu ceata:
El ţâşni ca dintr-un arc săgeata
Şi se duse glonţ pe derdeluş.

Săniile zburau necontenit...
A uitat de vânt, de ger, de masă.
Şi-a venit pe seară zgribulit,
Dar pe chip c-un zâmbet fericit:
„Totuşi, aspră iarnă, eşti frumoasă!“

Gelu Oproiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2009

֩ Comentarii