Imprimati articolul

S-a închis cortul speranţei, s-a deschis biroul fermierului

Un comentariu făcut de cineva nemulţumit de piaţa laptelui m-a pus pe gânduri. Mai să-mi pierd şi ultima speranţă că lucrurile vor intra, mai devreme sau mai târziu, pe făgaşul lor normal. „România nu este condusă de români, ci de organisme internaţionale, iar guvernanţii se chinuie să lase impresia artistică precum... că-şi joacă rolul principal“ – l-am auzit spunând pe respectivul.

O recentă dezbatere pe marginea subiectului a scos în evidenţă faptul că sectorul laptelui în România, la doi ani şi ceva de la integrare, este încă incomplet restructurat şi fără perspective imediate de aliniere la standardele europene. Motivele? Lipsa unor politici coerente în domeniu, a resurselor financiare necesare investiţiilor, decapitalizarea sectorului ca urmare a preţurilor de valorificare uneori chiar sub costurile de producţie şi, nu în ultimul rând,  nivelul scăzut al subvenţiilor ce creează un uriaş decalaj între fermierii români şi cei din Uniunea Europeană.

Una din posibilităţile de capitalizare a sectorului ar fi, după opinia crescătorilor, plata laptelui de către procesatori după o grilă stabilită pe criterii de calitate, apoi concursul financiar al băncilor şi al autorităţilor publice naţionale.

Astfel, fermierii ar deveni mai performanţi, ar produce de calitate, iar procesatorii, care afirmă oficial că vor să îmbunătăţească relaţia cu fermierii români, n-ar mai fi tentaţi să achiziţioneze  lapte din afara ţării. Într-o… altfel de situaţie drumul producătorilor autohtoni nu poate fi decât spre faliment. Pe aceeaşi cărare şi spre aceeaşi direcţie ar merge la scurt timp şi procesatorii.

Cu atât mai mult şi mai repede la vremea când laptele nu va mai fi subvenţionat în spaţiul comunitar.

Revenind la nemulţumirile „lăptarilor“, îmi vin în minte cuvintele unora dintre cei care au participat la negocierile purtate între liderii fermierilor şi reprezentanţii Ministerului Agriculturii prin care îşi manifestau nemulţumirea faţă de rezultatul acestora şi nedumerirea privind conţinutul protocolului încheiat între părţi care prevede printre altele înfiinţare unui birou pentru... consiliere. „Şi uite-aşa trecurăm de la cortul speranţei la... biroul fermierului“ a conchis unul dintre ei.

Şi continuă: „Aşteptam nu măsuri de complezenţă, ci unele de natură să relanseze zootehnia românească, sector în măsură să pună în valoare întregul potenţial agricol al ţării şi, mai ales, cele aproape cinci milioane de hectare de pajişti naturale“. Este o idee pe care am mai auzit-o şi pe care, să fiu sincer, o împărtăşesc. Nu de alta, dar parcă prea au rămas satele fără oameni şi munţii fără animale.

În acelaşi context aş remarca starea economică a micilor gospodari, crescători de animale şi nu numai, categorie care, până vor găsi de cuviinţă să se unească, până vor fi motivaţi s-o facă, nu ştiu pe ce cale s-o apuce, cui să se adreseze…Vor nimeri oare acel birou al fermierului la Bucureşti? Şi mai ales pe cineva care să le asculte păsurile?

Sunt mulţi şi fără reprezentare încă. Dar sunt cei care produc cca. 80-90% din producţia de lapte în România. Să nu-i uităm. Altfel pustietatea va domina munţii, văile şi satele.
Tristă previziune, nu-i aşa? De ne vom trezi la vreme, ea nu se va adeveri. Altfel…

I.BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2009

֩ Comentarii