Imprimati articolul

Romul, scurtă istorie

Romul a fost socotit băutura preferată a tâlharilor, piraţilor şi a negustorilor de sclavi. „Io-ho-ho şi o sticlă de rom“, cântau piraţii la orgiile lor. De altfel, originea romului se pierde în insulele din bazinul Caraibelor, ce la vremea lor au fost leagănul pirateriei, ca s-o spunem blând eufemistic. Jamaica, Martinica, Porto-Rico, Cuba. Pe fiecare din aceste insule se produce un rom diferit prin gust şi aromă.

Romul are ca materie primă trestia-de-zahăr, plantă ce a migrat din India, China şi Noua Guinee, ajungând şi pe meleagurile europene prin Alexandru Mace­don (secolul IV înainte de Chr.) care cucerise teritorii până în India. Au pre­luat trestia arabii, prelucrând-o în zahăr, ce-a făcut şi deliciul europe­nilor. Dar până ca din trestia-de-zahăr să se ajungă la rom a trebuit să curgă ceva apă prin oceanul planetar. Trestia-de-zahăr a trecut oceanul în America, nou descoperită, cu un climat tropical propice şi cu sclavi ca forţă de muncă.

De la legendă la realitate

Un căpitan din ciclul „pirateresc“ al lui Canon Doyle, părintele lui Sherlok Holmes, nărăvit la alcool, ar fi băut în şase ore 12 sticle cu rom, nepăţind nimic, în timp ce comesenii săi intraseră în comă alcoolică. E o poveste. Dar unul dintre legendarii bandiţi din secolul al XVII-lea, poreclit „Butie de rom“, fiindcă îşi păstra capacitatea de a lucra doar stimulat de mult rom a murit netradiţional: îngurgi­tase atâta rom, încât o scânteie de la luleaua sa l-a transformat într-o făclie arzând cu flacără albastră.

De regulă, piraţii Caraibelor consumau rom din motive strict igienice, dacă ar fi să credem unii autori. Alcoolul tare era singurul mijloc de a-i apăra de numeroasele epidemii tropicale şi miasme, în mod deosebit de malarie. Mai ales că în ficatul „pietrificat“ al piratului nu mai putea pătrunde niciun leac.

Cuba pare a fi, totuşi, ţara romului

Şi nu departe de America, în insula Barbados, s-a auzit prima oară cuvinţelul rom. Nu se ştie de ce a fost numit aşa, dar circulă mai multe versiuni. Se mai spune că primii care au produs romul ar fi francezii, mari maeştri la capitolul băuturi, ei fabricând cândva şi şampania, în premieră. Şi n-ar fi acordat niciodată o mare atenţie trestiei-de-zahăr, dacă podgoriile lor n-ar fi fost mâncate de filoxeră.

Atunci, inventivii daci urmaşi ai galilor s-ar fi apucat să perfecţioneze tehnologia preparării unei băuturi din trestie-de-zahăr, folosind bogata lor experienţă în producerea coniacului. E o versiune. Încet, încet, franţuzii au dat de rom. Un argument e că astăzi, în hexagonul francez sunt baruri speciale – Rhumerie.

Nu Franţa a devenit însă ţara romului, prin producţie şi varietate, ci Cuba, ajunsă celebră şi prin renumitul Havana Club, ce absoarbe toată energia soarelui cubanez. O băutură ridicată la rangul de mândrie naţională, licoarea preferată a scriitorului Hemingway care a trăit o vreme în Cuba lui Fidel Castro. Şi romul Baccardi este tot de origine cubaneză.

În vremea prohibiţiei din SUA se organizau adevărate expediţii de transport al romului cubanez. Iar traseul nelipsit de peripeţii ce costau vieţi s-a numit Rum Trail (Drumul romului).

Născut în insulele de la tropice, romul a devenit băutura favorită a marinarilor. Iar englezii, care au descoperit romul din Jamaica şi Barbados, au înţeles că romul nu dă doar combativitate marinarilor, dar ţine şi de foame băut cu pesmeţi şi alte produse făinoase uscate. De aceea, până în 1970 romul intra ca raţie obligatorie servită matrozilor. Până când a fost scos din meniu, căci strica imaginea flotei regale. În afară de cele două mărci cubaneze, mai remarcăm jamaicanul rom foarte tare, Captain Morgan.

Arnold HELMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2009

֩ Comentarii