Imprimati articolul

România refuză „îmbieri ispititoare“

Se împlinesc anul acesta şapte decenii de la izbucnirea celui mai mare conflict militar pe care l-a trăit omenirea.

Moment de răscruce în destinul multor popoare – 1939 este anul de agonie a unei epoci de pace precară, an în care, până la conflictul militar, popoarele au suferit şi au trecut alte succesive „războaie“: războiul nervilor, războiul duelurilor oratorice, războiul undelor şi al agenţiilor de presă, războiul mesajelor şi ultimaturilor, războiul mobilizărilor militare cu aspect de repetiţie generală la o dramă care se pregătea în culise. Toate acestea până când s-a dat cuvântul tunurilor; an de început al unui nou conflict mondial.

România anului 1939 apare ca o filă de istorie pilduitoare, demonstrând, pe de o parte, inechitatea unor relaţii dintre state şi naţiuni independente – într-o conjunctură în care marile puteri se erijează în stăpâne ale destinelor statelor mici –, iar pe de altă parte, legitimitatea dezideratelor popoarelor privind principiile de dreptate.

Un pact sinistru

Unul dintre evenimentele la care, prin forţa lucrurilor, România a participat indirect a fost dezmembrarea Cehoslovaciei.
La şase luni de la acordul de la München privind anexarea de către Germania a Regiunii Sudete, vine rândul părţii de nord-est a Cehoslovaciei, numită de agenţiile de presă când Ucraina Subcarpatică, când Ucraina Carpatică sau Rutenia.

Dar iată faptele: la 18 octombrie 1938, la Galaţi, începeau manevrele regale de toamnă. Cu acest prilej sosea în portul dunărean şi ministrul de externe polonez Joseph Beck. La bordul yahtului Luceafărul el a avut întrevederi cu Carol al II-lea, străduindu-se să-l atragă şi să-l cointereseze împreună cu Ungaria la împărţirea Ucrainei Subcarpatice. Regele a refuzat să se ralieze la această acţiune, nedorind să se abată de la o linie de conduită, aceea „de a nu năzui la expansiuni teritoriale“.

La sfârşitul lunii ianuarie 1939, guvernul polonez cere României – în eventualitatea împărţirii Ucrainei Subcar­patice – să alipească câteva comune cu populaţie româ­nească din colţul sud-estic al provinciei pe teritoriul cărora trecea calea ferată ce lega România de Polonia. Guvernul de la Bucureşti refuză în numele aceloraşi principii.

Calea demnităţii şi loialităţii

La 16 martie 1939, preşedintele Ucrainei Subcarpatice, devenită independentă după München, monseniorul Voloşin, sosea la Sighetul Marmaţiei cerând protecţie românească după ce trupele ungare au ocupat în două zile întreaga regiune în numele „dreptului ginţilor“. Este de precizat că ungurii reprezentau în regiune doar 22 de mii de locuitori, faţă de 410 mii de ruteni. Peste trupul îngenunchiat al Ucrainei Sucarpatice s-a făcut râvnita legătură de frontieră ungaro-polonă cerută încă din septembrie 1938 la München, când cele două state ceruseră împărţirea provinciei între ele.

La Sighet, Satu Mare, Aiud, Jimbolia, la graniţa maramu­reşeană, autorităţile româneşti, sub directa supraveghere a rezidentului Coriolan Tătaru, au luat măsuri de ordine şi securitate adopostind peste 3.000 de refugiaţi.

În nota oficială transmisă Budapestei, Grigore Gafencu, ministrul de externe, explică această atitudinea a României ca fiind dictată „de interesul de a evita orice incident pentru a nu provoca acte de arbitraj din afară care ar fi deopotrivă de primejdioase pentru România, cât şi pentru Ungaria şi Polonia“.

Referindu-se la „îmbierile ispititoare“ care s-au făcut României în perioada respectivă, N. Iorga avea să explice, după un an, de ce ţara noastră a ales calea demnităţii şi loialităţii faţă de un vecin şi aliat: „Noi suntem o ţară care, dacă nu face anumite lucruri, pe care am putea să le facem, nu o facem pentru că este ceva mai tare decât noi, ceva care vine din gene­raţie în generaţie şi care ne spune: aceasta este o ţară onestă şi lucrurile acestea nu le poate face“.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2009

֩ Comentarii