Imprimati articolul

România este pe punctul de a pierde
Fondul genetic al aviculturii

Într-unul din numerele trecute v-am prezentat cu ajutorul unui genetician o scurtă incursiune în cercetarea din zootehnie. Curiozitatea ne-a împins să verificăm dacă în avicultură, mai exact în cercetarea în acest domeniu, lucrurile stau mai bine. Ceea ce aveam să aflăm seamănă mai mult a dezamăgire. Şi asta într-un sector în care activitatea practică se desfăşoară destul de bine.

Ne-am convins de această realitate cruntă cu ajutorul domnului Florin Pricop, director tehnic la Avicola Bucureşti. Domnul Pricop este cel mai îndreptăţit să vorbească despre situaţia cercetării în avicultură. Domnia sa are o experienţă impresionantă în genetică, iar pasiunea cu care a făcut această meserie i-a asigurat mai mult decât recunoaşterea pe plan naţional.

Singurul program, cel de conservare

– Domnule Florin Pricop, ne adresăm dvs. ca unui specialist în desluşirea tainelor geneticii. Din această postură, vă rugăm să faceţi câteva aprecieri la starea actuală a cercetării avicole.

– În prezent, avicultura românească nu mai are niciun program de selecţie propriu.
Singurele linii pure pe care le mai avem sunt ale galinaceelor rase uşoare, dar chiar şi acestea sunt menţinute cu mari eforturi. Materialul genetic autohton se află în ceea ce se numeşte programul de conservare, ce va dura până în 2010. După această dată, dacă va continua finanţarea de la buget, în funcţie de caracteristicile lor, păsările pot fi introduse într-un program de ameliorare.

În măsura în care cererea de pe piaţă va absorbi materialul pe care îl producem, ferma ar putea deveni nu numai o bază de cercetare, ci şi o sursă de afaceri profitabile; dacă nu, ea va fi închisă. Acesta este adevărul crud: în România se merge pe politica că totul trebuie închis. Dacă ţinem seama de această stare de fapt, nu putem trage decât o singură concluzie: starea cercetării în avicultura românească, din punctul de vedere al bazei genetice, este una deosebit de precară.

– Vorbim despre un domeniu foarte important, al cărui declin poate avea, în timp, repercusiuni majore asupra aviculturii româneşti. Când a început colapsul cercetării şi care au fost factorii favorizanţi?

– După anul 1990 s-a recurs la o metodă care avea să distrugă în mod sistematic baza genetică a aviculturii. Mă refer aici la trecerea unităţilor ce deţineau patrimoniul genetic în portofoliul statului. Odată cu instalarea acestei stări nefaste, noile instituţii create nu s-au mai preocupat de coordonarea tehnică a activităţii genetice şi, în baza unor criterii aproape întotdeauna economice, marea lor majoritate au renunţat la fondul genetic.
Mai avem doar o linie pură de găini

După 1990 au dispărut şi liniile pure de gâşti şi curci. Tot în această perioadă a dispărut şi genoteca de animale de blană, nurci, nutrii, vulpi argintii şi liniile pure de iepuri. Grav este că, în urmă cu câţiva ani, au dispărut şi liniile pure de galinacee rase grele, aflate în proprietatea Avicolei Tărtăşeşti.

Au mai fost şi încercări de salvare a fondului genetic, un exemplu fiind cel de la fosta centrală a Avicolei Mamaia Sat. Pentru salvarea genotecii de galinacee de acolo s-au făcut, către stat, numeroase apeluri pentru sprijinul financiar. Acestea au rămas fără răspuns, iar în cele din urmă, din raţiunile mai sus menţionate, dar şi datorită unor criterii de ordin sanitar-veterinar – a dispărut şi aceasta.

– Câte rase de păsări mai fac parte din patrimoniul genetic naţional, în momentul de faţă?

– În prezent, din patrimoniul genetic naţional mai fac parte doar 56 de rase, în condiţiile în care, în 1995, România avea 94 de rase, varietăţi şi linii de galinacee. Pe lângă aceste 56 de rase de galinacee, mai avem 4 rase de gâşte, 4 rase de raţe şi 7 rase de curci. S-au pierdut foarte multe rase, iar cea mai mare tragedie este că viitoarele generaţii de geneticieni nu vor ajunge să cunoască însemnătatea liniilor pure de galinacee.

– Care este ponderea în care acest fond genetic naţional acoperă ceea ce ar trebui să existe în avicultura românească?

– Aceste linii de rase pure pe care le mai avem au intrat din 2006 în programe de conservare. Şi asta pentru că aceste populaţii de păsări, sau cel puţin majoritatea lor, se află într-o stare critică sau de vulnerabilitate. Unele sunt chiar pe cale de dispariţie. Aşadar, nu acoperă nimic.

Nimeni nu mai face cercetare fundamentală

– Este drept că argumentele dvs. ne fac să ne punem întrebarea dacă în România mai există o cercetare fundamentală. În condiţiile în care aceasta, totuşi, există, unde ne situăm pe o scară a valorilor, comparativ cu alte ţări europene?

– Pentru a putea vorbi de o cercetare fundamentală în avicultură este necesară existenţa unui institut abilitat în acest sens, iar noi nu avem aşa ceva. Un astfel de institut a existat la Baloteşti, dar din raţiuni economice a fost desfiinţat.

Deşi se resimte lipsa unei unităţi de cercetare, la Avicola Bucureşti au continuat lucrările de genetică aviară calitative.

– Ocupaţi funcţia de director tehnic la Avicola Bucureşti. În consecinţă, dvs. cunoaşteţi foarte bine aportul acestei instituţii în avicultura românească.

– Poate cel mai mare merit al acestei instituţii este că, prin eforturi foarte mari, a reuşit să menţină liniile de găini rase uşoare. Este drept că a beneficiat şi de subvenţie bugetară dar, fără implicarea directă a avicolei, probabil că s-ar fi pierdut şi acestea.

Sprijinul statului s-a dat pe cap de pasăre, iar anul trecut acesta era de aproximativ 48 de lei. La Avicola Bucureşti există o fermă specială de selecţie, unde sunt crescute rasele Rhode Island Roşu, Rhode Island Alb, Marans Barat Marans Sureminat, Susexx şi Lehorn. Aceste rase sunt structurate în linii.

Fapt este că, la ora actuală, marile complexe industriale pentru reproducţie importă din 2005, în special din Germania, între 15 şi 22.000 de capete anual. Cel mai trist este că, prin ceea ce cumpărăm din alte ţări, le asigurăm acestora fondurile necesare pentru cercetare.

– Înţeleg, potrivit celor spuse de dvs. mai devreme, că în cadrul instituţiei unde vă desfăşuraţi activitatea există încă preocupări de genetică. Câte din produsele rezultate ca urmare a muncii întreprinse de dvs. vor apărea pe piaţa din România?

– În prezent, nu iese nimic pe piaţă din punctul de vedere al hibrizilor comerciali de ouă destinaţi marilor complexe. În schimb, vindem gospodăriilor populaţiei şi micilor crescători. În sectorul de primăvară scoatem spre comercializare şi pui.

Cucurigul se va cânta pe strune străine

– Ce previziuni aveţi pentru avicultura românească şi pentru cercetare în acest domeniu?

– Trebuie să avem în vedere dezvoltarea patrimoniului genetic naţional. Asta se poate face prin creşterea numerică a raselor existente. În acest sens, este necesar să se apeleze la importuri. O altă prioritate ar fi sporirea efectivelor de păsări existente la crescătorii particulari, încadrarea raselor existente în standardul de rasă, organizarea schimburilor de reproducători între crescători, folosirea rotaţiei cocoşilor în scopul evitării consangvinizării.

Cât despre competiţia cu ceilalţi competitori pe piaţa ouălor şi a cărnii de pasăre, în lipsa unei modernizări a sistemului avicol, aceasta va fi în continuare una inegală. Acest lucru este valabil şi în cazul fermelor ce deţin fondul genetic, fiind absolut necesară retehnologizarea lor. În final, nu putem decât să sperăm că vom reuşi să împlinim acest lucru.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2009

֩ Comentarii