Imprimati articolul

Revolta ofiţerilor din cavalerie

Preluarea domniei de către principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu a fost o perioadă „ferice“ aşa cum, nu de puţine ori, s-au străduit unii să o prezinte.

În deschiderea lucrărilor Corpurilor legiuitoare la 27 noiembrie 1869, mesajul domnesc optimist se încheia astfel: „Europa ne poartă astăzi un viu interes. Să ne unim dar cu toţii spre a dovedi că suntem un popor demn de această bunăvoinţă“.

În realitate, cei care manifestau sentimente antidinastice sunt o prezenţă în întreaga ţară şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca deputat şi apoi ca senator în judeţul Mehedinţi, incidentele de la Ploieşti unde a fost dizolvată garda civică, afacerea Strousberg – compania germană care construia căile ferate şi care s-a dovedit până la urmă o uriaşă escrocherie pe banii statului român – toate acestea şi multe altele au creat o stare de spirit care l-au adus, nu o dată, pe Principele Carol să se gândească la părăsirea Tronului. De altfel, tatăl său îi scria în februarie 1871 că, dacă va abdica, îi oferă una din reşedinţele familiei.

A fost în joc prestigiul armatei

Un fapt semnificativ este revolta ofiţerilor de cavalerie. Guvernul, sub conducerea lui P.P. Carp, a emis un act normativ cunoscut în epocă ca Legea asupra maximului taxelor şi contribuţiilor comunale care, prin efectele ei, a contribuit la scăderea nivelului de trai, inclusiv al ofiţerilor tineri.

Invocând un pretext izvorât dintr-un orgoliu de armă - noul comandant al corpului de cavalerie fusese numit un general de infanterie - peste 100 de ofiţeri de cavalerie şi-au depus demisia. Se protesta astfel împotriva neregulilor flagrante care bântuiau unităţile militare, între care şi legea avansărilor în armată ce indignase corpul ofiţerilor. De asemenea, cuantumul soldelor era nesatisfăcător, gradele mici primind lefuri care nu acopereau nici măcar necesităţile elementare de existenţă.

Consecinţele nu au întârziat să apară: ministrul de război Lahovary a demisionat şi nimeni nu s-a încumetat să soluţioneze şi să preia portofoliul apărării naţionale, prim-ministrul Catargiu fiind nevoit să aplaneze incidentul cu ajutorul Palatului (întotdeauna prost informat).

Referindu-se la acest episod, însărcinatul cu afaceri al Legaţiei Belgiei la Bucureşti îi scrie ministrului de externe, contele Merode Westerloo: „Manifestarea  neobişnuită a vreo sută de ofiţeri de cavalerie, care s-au arătat nemulţumiţi de recentele măsuri luate în privinţa armei lor, i-a obligat pe militari să-şi dea demisia.

Faptul acesta a creat o impresie deosebit de penibilă. Senatul şi Camera se ocupă de acest lucru, iar presa de toate nuanţele comentează acest eveniment care loveşte sensibil în prestigiul armatei române.

Se pare că domnitorul nu a aflat ştirea despre demisia celor 120 de sublocotenenţi, locotenenţi şi căpitani decât la orele 12.05 de la preşedintele Consiliului de Miniştri. Secretul a fost, deci, bine păstrat, stabilindu-se o înţelegere mutuală între ofiţerii din diferitele garnizoane, în aşa fel încât guvernul să nu fie informat de actul lor de revoltă“.

Demisiile au fost primite, iar Camera şi Senatul au adoptat o moţiune în care se spune că „avem ferma convingere că guvernul va face să fie respectate în armată principiile disciplinei, ale onoarei şi ale datoriei“.

„Guvernul este convins că nemulţumirile ofiţerilor de cavalerie au fost exploatate cu bună ştiinţă de adversarii săi politici şi se spune că el este decis să deschidă o anchetă pentru a descoperi pe adevăraţii instigatori şi mijloacele folosite în vederea atingerii acestui scop“, încheie misiva către şeful său acelaşi funcţionar diplomatic.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 5, 1-15 MARTIE 2009

֩ Comentarii