Imprimati articolul

Resemnarea, marele pericol al naţiunii

Am trecut printr-o vară care parcă s-a cam jucat cu noi de-a v-aţi ascunselea... dar cred că aşa a fost dintotdeauna. Niciodată prea bine şi parcă nu întotdeauna atât de rău cât am fi meritat-o chiar. Despre neca-zurile fermierilor, dar mai cu seamă ale zootehniştilor, discutăm cu dr. Mihai Petcu, un împătimit fermier din Pantelimon, judeţul Ilfov care este de părere că pentru nepăsarea faţă de agricultură va veni o vreme când vom plăti înzecit.

Sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte

G.V.: Se spune că sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte. După cum vedem, agricultura, un sector care ar fi putut să contribuie semnificativ la PIB, este ţinută deoparte. Simţiţi acest lucru, această politică ostilă?

M.P.: Eu cred că e o inconştienţă crasă, amestecată aşa... cu o doză de prostie extraordinar de mare. În trecere, vreau să vă spun că am primit de curând vizita unor femieri germani care au spus că avem o ţară superbă, dar nu suntem în stare să ne-o prezentăm afară. Mi-au spus că sunt un erou pentru că rezist între case şi la despărţire mi-au transmis că pleacă stupefiaţi că au văzut o ţară cu un hectar arat şi unul nearat şi că, dacă vrem să rezistăm, trebuie să ne asociem puternic.

Revenind la întrebarea dvs., anul acesta a fost unul ploios şi, dacă semănam cum trebuie, obţineam o recoltă bună şi puteam să avem chiar un ascendent la sfârşitul anului în ceea ce priveşte PIB-ul. Agricultura, din păcate, rămâne tratată aşa cum ştim, mai corect spus netratată.

Un preţ penibil pentru fermierul român

G.V.: Ce producţie medie de lapte obţineţi pe vacă?

M.P.: Eu produc între 7.500 şi 8.000 litri de lapte pe vacă. Aceasta este producţia pe care o vând în fiecare an. Dar situaţia în care ne aflăm noi, producătorii de lapte, este una precară şi sabia lui Damocles este înfiptă până în călcâie în fiecare secundă. Pentru că produsul nostru este perisabil, suntem la mâna procesatorilor.

Noi producem, dar cei care câştigă înzecit sunt cei care îl prelucrează, precum şi supermarketurile. Noi, producătorii, ne stingem ca lumânarea, iar ei prosperă pentru că au găsit şi soluţia. Mai nou, aduc lapte de afară, a cărui calitate nu este atestată de nimic pentru că nu-i controlează nimeni. Iar din ţară preiau lapte de la ţărani cu 5 bani litrul. Este penibil, pentru că nici mulsul nu îl plăteşti cu această sumă.

G.V.: Cred că o viaţă prea roz nu aţi dus niciodată. Şi totuşi, de ce v-aţi ales această meserie?

M.P. Vedeţi dvs., meseriile se cam transmit din tată în fiu. Eu am trăit la ţară, tatăl meu a fost învăţător, dar mi-a transmis dragostea pentru natură şi pentru toate animalele. Am făcut şi o şcoală care mi-a spus mie că aici e locul meu.

Acum, pe lângă ferma de vaci, am şi păsări de toate rasele, dar am şi pomi, flori cu care mă mândresc. Probabil că oameni care să rămână în acest loc ca mine vor mai fi foarte puţini. Sigur aţi observat că la ţară oamenii nu se mai duc la şcoală, iar concepţia despre facultate este hilară. Dacă scoţi 1.300 de euro ţi-ai luat diploma. Ştiţi că e şi o glumă pe seama faptului că în România din doi oameni unu-i doctor.

Subestimarea agricultorilor

G.V.: Sunteţi doctor?

M.P. Sunt doctor în ştiinţe agronomice, dar nu cu o temă din asta aiuristică gen „Placa violacee deviată cu cinci grade la găină“. Teza mea a fost „Maximizarea producţiei de lapte la ferma din Pantelimon“. Animalele, aduse în anii ‘73 din Danemarca, cu un potenţial genetic de 4.000-5.000 de litri, au ajuns la 10.000-12.000 de litri. Am stabilit atunci proporţia fiecărui element care a contribuit la sporirea acestui randament. Eu am şi Premiul Meritul Agricol acordat de societatea cealaltă, care a apreciat munca mea. Acum însă, după Revoluţie, se dă fotbaliştilor, actorilor, dar în niciun caz agricultorilor. Vedeţi, asta este greşeala. Toată lumea mănâncă, dar nimeni nu se uită să vadă de unde vine mâncarea şi pentru asta vom plăti enorm.

Greşeli pentru care vom plăti în viitor

G.V.: Aţi spus un lucru foarte adevărat. Mai nou, toţi economiştii vorbesc despre foamete şi despre faptul că din acest punct de vedere planeta se află în pragul colapsului. Este foarte adevărat, câţiva o duc bine, dar sunt miliarde care suferă.

Pe de altă parte, văd în satul românesc o realitate. În urmă cu cincizeci de ani satele erau pline de animale, exista chiar o întrecere între gospodari. Acum dacă întrebăm un primar vom vedea că numărul lor este în descreştere de la an la an. De ce se întâmpă aşa?

M.P.: Noi nu facem nimic constructiv pentru agricultură, nu ne asociem de niciun fel. Şi mai avem şi o educaţie proastă. Poate nu ajungeam aici dacă nu venea comunismul peste noi şi dezvoltam societatea normal. Deşi şi acea perioadă a avut elementele ei bune pe care nu am ştiut să le păstrăm. Tot ce a fost bun noi am distrus.

Cea mai mare ruşine a noastră ca popor este faptul că la aproape 10 milioane de teren arabil şi cinci milioane de păşuni am avut o fabrică de tractoare şi am vândut-o şi pe aia, în loc să le facem pe bandă rulantă şi să le dăm în leasing ţăranilor.

Adevărul este că problema exploatării pământului la noi a fost tratată nu în batjocură, ci într-un mod care ne duce spre pierzanie. Este iarăşi un lucru pentru care Dumnezeu nu ne va ierta niciodată: am lăsat să se vândă pământ străinilor.

La noi nu mai are cine să facă agricultură... Vorbeam de comunism, care a luat toţi tinerii şi i-a făcut ba buldozerişti, ba tractorişti, ba strungari. Acum nu mai acceptă să mai plece la ţară să sape, când au ajutor social şi stau acasă bine mersi şi citesc ziarul. La noi au rămas sate întregi de babe, pentru că au speranţa de viaţă mai lungă decât bărbaţii care au murit. Cine să mai facă agricultură?

Un dar altruist, o fermă pentru cei mici

G.V.: Şi totuşi dvs. aţi făcut ceva pentru a-i atrage şi pe cei tineri în această lume fantastică a agriculturii.

M.P.: Da, pentru că am fost pus în faţa unei situaţii deosebite: de la o şcoală, un profesor la clasa a cincea mi-a cerut permisiunea să le arate copiilor vacile pentru că, întrebându-i de unde provine laptele, au răspuns cu toţii că de la Alimentară. În plus, am citit că prin alte părţi există copii care cred că vacile au culoarea mov pentru că aşa ştiu ei că arată pe ambalajul de la o ciocolată. Sau despre copiii americani care au fost puşi să deseneze o găină şi au desenat găina jumulită din frigider.

Şi atunci, avându-l aproape pe fiul meu, absolvent al Institutului Politehnic din Lyon, venit cu altă viziune şi cu altă atitudine faţă de muncă, am pus la punct cu ajutorul lui şi al ginerelui o fermă mică, un fel de zoo de mici dimensiuni, aşa cum văzuseră ei prin afară. Aici copiii pot vedea cum se mulge o vacă şi au chiar ei posibilitatea de a hrăni viţeii cu biberonul. În plus, mai pot vedea diferite rase de raţe, gâşte, oi şi capre, porci de Vietnam, ponei pe care îi pot călări. Aşadar, aici au posibilitatea de a vedea realitatea pe care ei o trăiesc acum virtual, prin calculator. În schimb, tinerii nu mai vin deloc, nici măcar cei care termină facultăţi de agronomie, pentru că nu sunt atraşi de acest domeniu.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2009

֩ Comentarii