Imprimati articolul

Pomicultura, în chinurile tranziţiei

La începutul lunii martie, Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, împreună cu Societatea Naţională a Pomicultorilor din România, a organizat  manifestarea cu tema „Perspectivele pomiculturii româneşti pe termen scurt şi mediu“. Cu această ocazie şi-au dat întâlnire la Mărăcineni cercetători din mediul academic şi universitar, reprezentanţi ai ministerului de resort, ai primăriilor şi consiliilor locale, precum şi un număr mare de pomicultori din principalele bazine pomicole din ţară.

Participanţii au apreciat în mod deosebit faptul că reprezentanţii Ministerului Agriculturii, secretarii de stat Liviu Harbuz şi Cătălin Roşculete au rămas până la încheierea discuţiilor şi nu au făcut doar act de prezenţă. Din spusele lor reiese că o strategie pentru pomicultură există, ea urmând să fie dezbătută în cel mai scurt timp cu instituţiile de profil şi organizaţiile profesionale.

Dezamăgirile sunt multe, speranţele puţine

Ceea ce s-a dorit a fi o dezbatere privind perspectivele pomiculturii româneşti pe termen scurt şi mediu s-a transformat pe parcurs într-o înşiruire de nereuşite, piedici şi dezamăgiri. Nici nu ştii de unde să începi, căci ele nu au fost rostite într-o oarecare ordine, în condiţiile în care, pe lângă problemele comune tuturor, fiecare a mai vrut să-şi facă auzit şi păsul individual.

Fapt este că, după ’89, pomicultura a suferit transformări cu repercusiuni grave asupra sistemelor de producţie şi valorificare, precum şi a infrastructurii, consultanţei şi cercetării. Patrimoniul pomicol alcătuit din livezi şi pepiniere, care însuma circa 330.000 ha, cu o producţie de aproape 2 mil. de tone pe an, s-a redus la mai puţin de jumătate.

Din nefericire, ceea ce a rămas se află în declin evident din cauza abandonării plantaţiilor, vârstei înaintate a pomilor, fărâmiţării excesive a proprietăţilor, precum şi ca urmare a problemelor tehnice şi financiare.

Producţia fructelor a scăzut la jumătate, iar calitatea acestora este, în cele mai multe cazuri, departe de cerinţele produselor existente pe pieţele europene. În aceste condiţii, piaţa românească a fost invadată cu fructe din import, iar preţurile au crescut nejustificat de mult. Nu e de mirare că, din aceste motive, consumul de fructe pe cap de locuitor s-a redus la un nivel de 60% comparativ cu cel din anii ´80, cu menţiunea că o bună parte o reprezintă fructele din import, care de fapt se produc şi în România.

În ce măsură s-a ţinut cont de aceste aspecte la negocierile cu Uniunea Europeană dinaintea aderării este greu de spus în acest moment. Important este că, pentru România, s-a stabilit cultivarea cu pomi a unei suprafeţe de 185.000 ha de înaltă productivitate, cu un randament de peste 10 t/ha, care ar asigura circa 80 kg pe an/cap de locuitor, media europeană de consum. Acest program însă pare imposibil de realizat când, anual, suprafaţa nou înfiinţată cu livezi este de 2.000 ha, în timp ce suprafaţa aflată în declin este de circa 30 de ori mai mare, ajungând în prezent la peste 60.000 ha.

În aceste condiţii, refacerea pomiculturii moderne şi conştientizarea acestei necesităţi este cu atât mai necesară cu cât, în cadrul PNDR, pe Măsura 121 privind modernizarea exploataţiilor agricole, au fost eligibile doar şase proiecte pentru înfiinţarea de plantaţii pomicole. Se impune, de asemenea, urgentarea orientării pomiculturii către exploataţiile medii şi mari accesibile unei tehnologii performante, fără a elimina însă total exploataţiile de subzistenţă.

Până şi promisiunile sunt infime

„Ne-am dezbrăcat de haina de producător şi am îmbrăcat-o pe cea de consumator“, începe cu ardoare un pomicultor din rândul celor mulţi prezenţi şi mai repetă aceste vorbe de câteva ori, de parcă nu ar fi suficient de dureroase la prima lor rostire. Şi e doar începutul unui şir lung de nemulţumiri. Unii nu pot primi finanţare, deoarece problema proprietăţii este îndelung tărăgănată şi aproape imposibil de clarificat, iar speculaţiile cu teren sunt duse dincolo de normalitate. Alţii îşi exprimă neliniştea faţă de livezile abandonate, care în plus reprezintă un adevărat focar de infecţie şi de diseminare a bolilor.

Ing. Ion Oprea, preşedintele Asociaţiei Pomicultorilor Dâmboviţeni, a adus în discuţie câteva aspecte ce vizează nerespectarea termenului de efectuare a plăţilor la hectar, reglementarea sprijinului privind substanţele fitosanitare folosite în pomicultură, subvenţionarea unei cantităţi mai mari de motorină în condiţiile în care numărul de tratamente în acest sector este mult mai mare decât la cultura mare, plafonarea preţului la materialul săditor obţinut de unităţile de stat, precum şi necesitatea unui program de reconversie pentru livezi asemănător celui pentru viţa-de-vie.

Tot inginerul Oprea a vorbit şi despre nevoia unui spijin în domeniul colectării, depozitării şi comercializării fructelor, despre necesitatea obţinerii de credite cu dobândă mai mică şi despre greutăţile întâmpinate în accesarea măsurii de sprijin pentru fermele de semisubzistenţă.

Despre nivelul foarte scăzut al subvenţiilor vorbeşte şi un alt producător, din Sibiu, care are în grijă peste 600 ha de livadă. Inginerul Anghel Ioan i-a dedicat acestei meserii o jumătate de veac şi afirmă că tot ce se primeşte acum pentru pomicultură se cheamă „poveste“ şi că la asemenea subvenţii producătorii nu au cum să facă faţă concurenţei din afară, unde nivelul acestora este mult mai mare. „Dacă nu s-ar da la alţii, nu am pretinde nici noi“, mai spune pomicultorul sibian şi la un asemenea argument nu putem să nu-i dăm dreptate.

Momentul festiv, ca o meditaţie

Sub aceste auspicii sumbre, momentul festiv datorat aniversării a 15 ani de la constituirea Societăţii Naţionale a Pomicultorilor din România s-a transformat într-unul ce a îndemnat la meditare.

Preşedintele societăţii,  dr. ing. Ilarie Isac, a ţinut însă să-şi exprime speranţa ca această dezbatere să reprezinte un nou început pentru pomicultura românească. Oricât v-am aprecia, domnule cercetător, daţi-ne voie să ne exprimăm scepticismul, specific poate acestei meserii care ne-a dat posibilitatea să asistăm la multe astfel de discuţii de-a lungul timpului, fără a vedea însă nici după ani de zile o încercare de schimbare din vreo direcţie.

• Înfiinţat în urmă cu 40 de ani, Institutul de la Mărăcineni reprezintă principala unitate de cercetare pomicolă din România. De la directorul general al institutului şi dr. ing. Mihail Coman aflăm că din 30.000 ha, cât au avut la început în exploatare, mai sunt pe rod doar 2.400 ha.

• În prezent, Institutul mai are 10 centre de cercetare şi dezvoltare situate în zonele pomicole cu tradiţie, de-a lungul Subcarpaţilor Meridionali, în Moldova şi Transilvania.

• Numărul de cercetători a urmat aceeaşi curbă descendentă şi în prezent aici mai lucrează doar 118.

• În baza de la Mărăcineni sunt păstrate, pentru cele 25 de specii cultivate în România, 5.781 de genotipuri, din care peste jumătate sunt autohtone.

• Aici s-au elaborat 53 de tehnologii pomicole noi şi 23 de secvenţe tehnologice pentru fiecare specie.

Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2009

֩ Comentarii