Imprimati articolul

Polonia – vecina neloială

Relaţiile de secole ale Moldovei cu puternicul vecin de la nord – regatul Poloniei – au fost pentru voievozii români o măsură de precauţie. Ele împiedicau un atac dinspre miazănoapte şi asigurau, în acelaşi timp, un ajutor în cazul unui conflict cu ungurii.
În istoria acestor legături trebuie menţionat un fapt întâmplat în 1388 când, strâmtorat, regele Poloniei Vladislav Jagello solicită de la Petru Voievod un împrumut de 4.000 de ruble de argint „frânceşti“. Voievodul Moldovei îi oferă pe 10 februarie 1388 doar 3.000, o sumă echivalentă cu peste 538 kg de argint fin sau 51,8 kg de aur fin, ceea ce însemna 1.4531 de ducaţi veneţieni, o sumă considerabilă pentru vremea aceea.

Un zapis straniu

Pentru această sumă, Petru primeşte un zapis în care se specifică faptul că împrumutul va fi restituit în trei ani, gaj fiind Pocuţia, pe care domnul Moldovei avea dreptul s-o ocupe în caz de depăşire a termenului fixat. Situată la vest de râurile Ceremuş şi Colaciu, cu o suprafaţă de aproape 8.000 km pătraţi, Pocuţia era mărginită spre miazănoapte de Nistru, spre miazăzi de Carpaţi, iar spre apus mergea până la oraşul Halicz. Banii nu au fost restituiţi conform înţelegerii, iar Petru a luat în stăpânire ţinutul care-i fusese zălogit. Datoria şi zălogul ei au fost peste ani o pricină de continue neînţelegeri şi războaie între Moldova şi Polonia. Un pretendent la domnie, cum a fost Ivaşcu, fiul voievodului Petru al Muşatei, i-a făgăduit regelui Poloniei că, în caz de va ajunge domn al Moldovei, avea să renunţe la „ţara Sepenetului cu oraşele ei, la datoria lui Petru de 3.000 de ruble, înapoind şi înscrisurile acestei datorii“.

Marea discordie

La tronul Moldovei a ajuns, cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, un alt pretendent, Alexandru, fiul lui Roman Voievod, care a continuat să ceară stăpânirea asupra Pocuţiei. De aceea, Vladislav Jagello dă, în 1411, un hrisov prin care recunoaşte că îi este dator lui Alexandru şi se obligă să plătească în termen de doi ani iar, în caz de neplată, domnul Moldovei avea dreptul să ocupe „a noastră cetate Sneatin şi Colomea şi ţara Pocuţiei“ şi să le stăpânească până când se va achita datoria.
Pocuţia trece de-a lungul anilor dintr-o mână în alta până când, în vara anului 1490, Ştefan cel Mare ocupă ţinutul invocând drepturi moştenite de la înaintaşii săi Petru al Muşatei şi Alexandru cel Bun. Apoi, pune ostaşii săi în cetăţi şi se întoarce cu „robi şi multă pradă“.

Dezastrul de la Codrii Cosminului

Urmează bătălia de la Codrii Cosminului, care se încheie cu un dezastru pentru oastea regelui Ioan Albert. Prada luată de moldoveni, spun izvoarele istorice, a fost uriaşă. În afară de tunuri, steaguri şi ceea ce aveau asupra lor cei prinşi, un document prusian vorbeşte şi de „6.000 de care acoperite“, iar un letopiseţ rus evaluează pierderile în morţi ale armatei polone la peste 40.000 de oşteni. Toate acestea au compensat, într-o oarecare măsură, vechea datorie a regilor Poloniei, dar, oficial, rublele „frânceşti“ nu au mai fost înapoiate niciodată.

Plecând de la acest fapt, să ajungem în perioada celui de al Doilea Război Mondial, când, atacată mişeleşte de Reich şi de „Marea ţară a socialismului“, Polonia reuşeşte să-şi salveze tezaurul prin România. „Trenul aurului“ a ajuns, se ştie, la Constanţa. Patru tone de metal preţios au rămas însă în România şi au fost înapoiate „cu sigiliile intacte“, după încheierea războiului, guvernului polonez.
Dar datoria de la 1388 a rămas uitată.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 12, 15-30 IUNIE 2010

֩ Comentarii