Imprimati articolul

Pluguşorul, datină străveche

În copilărie, fără alte griji decât jocul şi veselia necondiţionată, copilul nu ştie că va purta în suflet toată viaţa, oriunde l-ar duce destinul, pământul pe care a făcut primii paşi şi lumea în care a deschis ochii pentru prima dată. El vrea să fie mare. Cât mai repede! I se pare că timpul trece prea încet, iar când se vede mare abia atunci îşi dă seama că vremurile acelea erau cele mai frumoase. Ce face atunci? Încearcă să recompună din frânturi atmosfera de demult. Scormoneşte prin cotloanele memoriei, descoperă momente pe care credea că le-a uitat. Cred că aşa s-a întâmplat şi cu majoritatea celor care fac parte din grupul de urători din satul Tangâru, Stoeneşti, judeţul Giurgiu.

Era prin anii '80. Absolviseră opt clase la şcoala din satul natal (al meu şi-al lor), după care fiecare şi-a urmat cursul firesc al vieţii. Era politica vremii. Dar sufletul? Cu el cum rămâne? Sufletul tânjeşte după copilărie şi după locurile dragi. Au avut atunci inspiraţia să se adune într-o ceată care să colinde prin cartierele bucureştene cu Pluguşorul în ajun de An Nou. Nu le-a venit să creadă când au văzut cât sunt de bine primiţi. Cei mai mulţi colindători erau oameni simpli, ca şi ei, cărora le aminteau de sat şi de locurile dragi. Nicăieri nu e mai frumos de sărbători decât la ţară. Da, bărbaţii aceştia au reuşit să ducă peste ani această frumoasă datină a Pluguşorului. Între timp, au devenit ei înşişi părinţi, unii chiar bunici, dar asta nu i-a împiedicat să continue an de an, îndemnându-şi la asta şi copiii, pentru a fi siguri că nu se va pierde datina. De câţiva ani, li s-au alăturat şi tineri din sat.

Anul trecut mi-am făcut timp să-i însoţesc într-una din zilele dintre Crăciun şi Anul Nou. S-au adunat la margine de Bucureşti, pe şoseaua Giurgiului, acasă la cel care e „principalul vinovat“, un fel de „staroste“ al lor, Aurel Vladu. S-au îmbrăcat în costumul tradiţional vlăscean: cămaşă cusută, brâu de lână şi căciulă de miel. M-am bucurat să văd că au mai găsit prin lada bunicii costume autentice, le-am admirat bogăţia modelelor cusute pe cămăşi. E drept că unii nu au găsit şi atunci au improvizat: un fular gros în loc de brâu sau un fes negru în loc de căciulă de miel. Au bice făcute din sfoară groasă (care în sat la noi încă se mai numeşte „ aţă de tutun“, în amintirea vremurilor când se folosea la înşiratul frunzelor care mi-au amărât toate vacanţele de vară, la propriu!), cu sfârc de mătase şi buhaie cu păr din coadă de cal.

Sunt mulţi: aproape 40! Se face „diviziunea muncii“, fiecare va face ce ştie mai bine: se stabileşte cine va recita, cine va pocni din bici, cine ţine buhaiul, cine-l trage, cine va suna din clopoţei (care, de fapt, sunt nişte clopote, 4-5 legate împreună) şi, deloc de neglijat, cine strânge banii. Mai ales acum, din cauza crizei financiare, se îmbină utilul cu plăcutul. Când ies din curte, îndreptându-se spre staţia de maşină, îmi dau seama cât sunt de frumoşi şi ce lucru minunat fac ei! Trecătorii îi privesc admirativ. Vor merge, pe rând, în aceleaşi cartiere în care merg de ani de zile: Vitan, Titan, Berceni, Apărătorii Patriei, Rahova şi Giurgiului. Ajunşi în zonă, încep să pocnească din bici şi să sune din clopoţei pentru a-şi vesti sosirea.

Oamenii încep să se arate la ferestre, îi ascultă şi îi răsplătesc pentru urări. Între blocuri, Pluguşorul lui „Bădiţa Traian“ răsună la fel de frumos. Când un domn îi întreabă de unde sunt, ei răspund cu mândrie: din Tangâru de Giurgiu! „A rămas satul fără bărbaţi?“ - întreabă domnul, cu chef de glume.

E ger, încep să cadă şi câţiva fulgi de nea. Urătorii se mai încălzesc cu câte un pahar de vin oferit de locatari sau cu câte o ţigară. Din când în când, se mai rotesc cei care recită pentru că, din cauza frigului şi a efortului vocal, unii răguşesc. E un preţ pe care-l plătesc conştient. Mă impresionează Viorel, un tânăr care s-a întors din Spania de câteva zile. Chiar dacă destinul l-a dus pe meleaguri străine, n-a uitat nici limba, nici Pluguşorul copilăriei. Stau de vorbă cu el şi-mi confirmă: peste câţiva ani îi va aduce la Pluguşor şi pe băieţii lui gemeni care acum au 8 ani. Tradiţia va continua. Ei vor transmite mai departe ce au moştenit din străbuni, e o datorie sfântă!

„De urat am mai ura
Dar mă tem că va-nsera
Şi-avem de trecut în cale
O dumbravă mare,
Unde-s fetele nebune
Şi aruncă cu alune
Şi se leagă de feciori
Ca albinele de flori!
La anul şi la mulţi ani!“

Ileana CÎRSTEA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2010

֩ Comentarii