Imprimati articolul

Planeta se dă de-a dura

În dorinţa Sa de a născoci perfecţiunea  El, Omul, a fost îndrituit să dea măsura tuturor lucrurilor.

Adică, boţul de lut zămislit ca o creaţie a creaţiilor în fiinţa umană a fost condamnat să adăpostească în fiinţa sa bune şi rele, credinţă şi îndoială, binecuvântare şi blestem, adevăr şi minciună, noroi şi stele.
Se zice chiar că Sfântul Petru, aflat lângă Creator la vremea zidirii lumii, l-a implorat pe Dumnezeu să-l facă orice, numai om să nu ajungă.

Până la un loc spusele mele par mai degrabă o legendă, deşi argumentele prezentului pledează pentru adevărul celor istorisite.
Deunăzi, continuând joaca de-a v-aţi ascunselea cu cele peste 6,5 miliarde de pământeni, Creatorul a dat de-a dura cu planeta.

I-a schimbat axa şi i-a mai retezat din preaplinul vremii.
A suflat în palme apoi satisfăcut de idee şi pământul, cu ape cu tot, a luat-o la vale.
Curg sloiurile polilor îngheţaţi odinioară, mările şi oceanele se umflă în pene, iar reflectorul Soarelui îşi trimite pârjolul tocmai pe acolo pe unde încă mai fiinţează iarba verde de acasă.

Previziuni triste
Prevederile sunt anoste.
Nimic încurajator.
Omul, perfecţiunea creaţiei divine, trebuie să se descurce.
Dacă ar fi să privim în propria ogradă numai şi am înţelege degrabă că a te juca cu voinţa divină nu e, chiar nu e o glumă.
S-o luăm pe degete, doar cu câteva exemple.
Am cutezat să numim peisajul mirific al ţării un „tărâm al îngerilor“, cum zicea Papa Paul al II-lea despre rotundul de pământ românesc.
Şi încă, Doamne, cum am mai făcut-o!

Răsplata ne-a fost întoarsă înmiit.
Inundaţii, secetă, alunecări masive de terenuri, cutremure – la care n-am ostenit să adăugăm milioanele de hectare fertile rămase pârloagă, sistemele de irigaţii rumegate parcă de pustie – şi, în final, indiferenţa afişată faţă de cea mai frumoasă şi răsplătitoare profesie – aceea de agricultor.

Marea înstrăinare
Ţăranul s-a prefăcut, de voie ori de nevoie, mai degrabă într-un om în viaţa căruia nu se mai petrece nimic ori aproape nimic.
Feciorii lui, într-un moment de criză morală fără precedent, au luat calea bejeniei, cei ajunşi din glumă, cum vă mai ziceam, în jilţuri de dregător ridicând primii piatra spre locurile de pe unde au venit.

Bătrânii, averea cea mai de preţ a unui popor, sunt astăzi necăjiţii şi umiliţii copiilor lor, care numără de sute de ori felia de pâine cu care sunt datori celor care le-au dat viaţă.
Aşa că, glumind iarăşi cu spusele unor umorişti de excepţie, cu dar şi har – Goldoni, de pildă – astăzi nu mai e o slugă la doi stăpâni, ci trei-patru stăpâni la o slugă.
Nu ne mai găsim ori nu ne mai regăsim în contemporaneitate.
Trăim în lumi paralele.
Una a celor, vremelnic, cu pâinea şi cuţitul.
Cealaltă, a mulţimilor derutate, minţite, batjocorite de cei din capul trebii.
Care treabă? Veţi zice.

Şi aveţi dreptate!
Ce-am ridicat în decenii am trecut în neant în câţiva ani!
Ne-am întrecut cu gluma
Vă mai ziceam însă că Cel de Sus glumeşte încă!
Vrea să-şi probeze creaţia.
Prea mulţumit de ce vede nu e.
Aşa se explică dezastrul.
Haosul. Devălmăşia!
Dar, foarte curând, curgerea timpului a mai demonstrat-o, Creatorul va opri întrecutul cu gluma.

Şi se va cere socoteală omului.
Minciuna are oricum picioare scurte şi nu mai impresionează nici măcar în Parlament.
„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt“, spunea preotul, şi el ştia ce grăieşte.
Am vrut să-i dăm o replică părintelui nostru ceresc?
Ne-am întrecut cu gluma însă.
Şi cu asta chiar nu e de glumit.
Ţineţi minte, dragii mei!
Oricând umorul se poate preface în opusul lui.
Şi atunci?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.6, 16-31 MARTIE 2010

֩ Comentarii