Imprimati articolul

Pictura murală a lui Sabin Bălaşa

Popas în Sala Paşilor Pierduţi

Şi un lucru interesant pentru vizitatori: sala de la intrarea în clădire se numeşte „Sala Paşilor Pierduţi“. Oare de ce se numeşte aşa această sală (un fel de coridor lat), lungă cât clădirea? Prietenul meu a încercat să-mi explice cât s-a priceput. Am înţeles, dar nu cum doream. Am avut norocul că la terminarea vizitei însoţitorul meu a scos din buzunar o cărticică scrisă de Alexandru Murgu, invitându-mă într-un colţ al sălii şi citindu-mi unele descrieri amănunţite.

Pomenind de acustică, observăm foarte uşor că sala are o defecţiune din acest punct de vedere. Atunci când păşim prin această încăpere, datorită rezonanţei, zgomotul paşilor lasă impresia că se pierde în depărtare. De aici, denumirea sălii.

Se ştie însă că un arhitect, când proiectează o încăpere de o anumită importanţă, are grijă să elimine o astfel de defecţiune. Oare arhitectul-şef al României de atunci, care a proiectat clădirea, n-a ştiut lecţia? A ştiut-o foarte bine şi anume a făcut ca sala să aibă o astfel de defecţiune. Firesc, ne vom întreba: De ce?

Mai multă tăcere decât vorbire

Cei care au vizitat un mausoleu îşi aduc aminte că acolo au fost întâmpinaţi de o acustică mult mai agresivă. Acolo, orice zgomot, cât de mic, îşi amplifică supărător de tare dimensiunile, încât cei care intră acolo, vrând-nevrând, păstrează linişte.

La un mausoleu se explică uşor o astfel de acustică anume făcută: suntem într-un lăcaş de odihnă veşnică şi toţi cei care intră acolo sunt datori să păstreze liniştea. Dar de ce o astfel de acustică în sala comentată de noi? Suntem într-un lăcaş de cultură, în care omul este dator să vorbească puţin şi să spună mult sau să vorbească numai atunci când are cu adevărat ceva de spus ori, cine ştie, să comunice în forma supremă de comunicare, care este tăcerea şi nu vorbirea.

Am fi foarte trişti dacă am avea aici aglomeraţie ca pe stadion, ca la discotecă sau ca la Mecca. Aici vin puţine făpturi umane, care ştiu de ce vin şi, cu cât vor fi mai puţine dintre acestea, cu atât eu mă voi bucura mai mult. Veţi rămâne contrariaţi. Să nu uităm însă cuvintele lui Einstein: „Cu cât creşte cantitatea, cu atât scade calitatea“. Şi noi măcar aici nu vrem cantitate.

O pictură… vorbită

După părerea noastră, pictura lui Sabin Bălaşa nu este o pictură în sensul obişnuit al cuvântului; este o scriere, este cea mai consistentă carte pe care o putem citi. Numai că această carte nu este scrisă în vreo limbă obişnuită, este scrisă în limba ei, limbă studiată şi cunoscută de mai puţină lume.
Dar asta nu înseamnă că această operă nu se poate citi. Numai că pentru „citirea“ ei e nevoie de o anumită predispoziţie, de o anumită stare spirituală, de o anumită alcătuire interioară.

Pictura despre care vorbim este realizată în două etape. În anul 1969 au fost pictate scenele din capetele sălii, pictură aparent mai uşor de descifrat, dar ne vom convinge de contrariu, iar în perioada 1977-79 au fost pictate celelalte 16 nişe, pictură căreia noi îi spunem suprarealistă (pictorul nu agreează ideea), mai greu de descifrat, dar cu cât mai greu cu atât ne va oferi mai multă satisfacţie.

Comentarea noastră începe cu capătul de nord al sălii, chiar dacă maestrul şi-a început lucrarea din partea opusă. Vom renunţa la titrările din albumul pomenit, care pe noi nu ne satisfac, şi vom numerota convenţional cu cifre romane cele 18 nişe care adăpostesc pictura.

Spaţiul nu ne permite să intrăm în amănunte ale fiecărei nişe. Poftiţi să vizitaţi!

Teodor Marian
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2010

֩ Comentarii