Imprimati articolul

Pentru doi tineri ingineri, România e un capitol încheiat

Gabriela şi Marius sunt doi tineri ingineri, ea absolventă de Horticultură, el de Biotehnologii. După nenumărate încercări, soldate mai mult cu dezamăgiri decât cu împliniri, încrederea lor în şansa pe care statul în care s-au format era normal să le-o ofere s-a năruit. Cu timpul, au simţit că entuziasmul şi energia specifice vârstei încep să pălească mult prea devreme. Au ales să-şi facă un rost în altă parte, cât mai departe de ţara în care tinerii primesc un singur imbold: acela al emigrării.

Paşii către altă lume
Nu au vrut să plece, ba dimpotrivă, şi-au propus să muncească aici în ţară, unde puteau pune în practică cel mai bine cunoştinţele dobândite în anii facultăţii. După cinci ani petrecuţi ca asistent universitar la Catedra de Oenologie din cadrul facultăţii de Horticultură, Marius a hotărât că e momentul să meargă în producţie. A început ca tehnolog la o cramă din Odobeşti, mai târziu la Sarica Niculiţel, apoi la două crame, din Reşiţa şi Tirol.

Încă din timpul facultăţii, Gabriela a lucrat la o fermă de căpşuni, apoi la una de broccoli şi conopidă, în Anglia. În anul următor, fermierul care producea căpşuni a chemat-o să lucreze la ferma lui. Însă a ales să termine facultatea, rămânând să-şi încerce norocul în ţară, mai întâi ca inginer la Odobeşti, apoi consultant la o firmă nemţească cu unelte de grădinărit. L-a urmat pe Marius la Sarica Niculiţel, unde trebuia să răspundă de 30 ha cultivate cu ceapă. Tot împreună au lucrat şi la Ţifeşti, în Vrancea, el în cramă, ea în livadă. Muncă multă neplătită corespunzător, factor uman de proastă calitate, ore suplimentare neluate în calcul, toate atârnau din greu după fiecare experienţă.

Ultimul imbold
Definitorii pentru hotărârea lor au fost însă cele trei luni în care au lucrat pentru un italian. A fost pentru prima oară când s-au simţit sclavi în propria lor ţară.  Ultimul an de muncă l-au petrecut la ferma pomicolă din Adunaţii Copăceni. Gabi era şefă de fermă. Marius, ziua se ocupa de depozit, iar noaptea era ofiţer de serviciu sau, mai bine-zis păzea… paznicii să nu fure. El era sătul să muncească pe gratis, ea era tot mai dezamăgită de oamenii cu care intra în contact.

Visul canadian
Pentru că au îndeplinit cu brio condiţiile, la începutul anului au primit viză permanentă de rezidenţă în Canada. Au ales statul nord-american pentru că acolo aveau o mătuşă pe care au admirat-o mereu, nu atât pentru bunăstare cât pentru traiul decent şi liniştit. În plus, în ultimii ani statul şi-a modificat grila de selecţie pentru cei care doresc să emigreze, evaluarea fiind mult simplificată.

Contează mai puţin studiile şi mai mult vârsta, capacitatea de adaptare socio-economică şi experienţa profesională, cu atât mai mult cu cât pentru a lucra în agricultură liceul este suficient. Acum sunt simpli angajaţi la un centru cu plante şi unelte de grădinărit. Pentru viitor însă, Gabi plănuieşte o mică afacere în domeniul artei florale, iar Marius, care nu mai vrea vinificaţie pentru că a rămas cu un gust amar din România, se îndreaptă spre livezile intensive care l-au cucerit. Şi-ar dori totuşi ca, într-o bună zi, să aibă împreună propria lor plantaţie de viţă-de-vie, nu mai mare de 10 ha, şi o mică cramă.

Cine pierde, cine câştigă…
Sunt doar doi dintre cei care au ales să îngroaşe rândul emigranţilor, aţi putea spune. Pierderea însă nu este a lor, pentru că Gabi şi Marius se numărau printre puţinii tineri care munceau cu drag în agricultură, un domeniu pe care cei mai mulţi dintre românii de vârsta lor îl ocolesc. În acest caz, norocoşi sunt canadienii care nu pot decât să se bucure, valorificând pregătirea, cunoştinţele şi dăruirea a…încă doi tineri specialişti români.

Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 9, 1-15 MAI 2010

֩ Comentarii