Imprimati articolul

Odă Ardealului

• Interviu cu Gheorghe Sărac

„Dacă vrei să vezi cu adevărat anotimpurile la ele acasă, urcă în Ardeal!“ Aşa am fost povăţuit de un bun prieten şi nu o dată, ci de mai multe ori. Într-o lume dezlănţuită, într-o lume furioasă în care ne batem cu nimeni şi în care ne grăbim – spre ce, îmi este încă neclar – am simţit nevoia să vă invit încă o dată în bunul nostru Ardeal. Şi cu cine puteam sta de vorbă dacă nu cu un ardelean împătimit cum este domnul Gheorghe Sărac.

Omul e oglinda locului în care s-a născut

– Sunteţi ardelean, domnule Gheorghe Sărac...

– Da, şi la trup şi la suflet. În mod deosebit numele nu poate să mă plaseze decât în Ardeal. Părinţii mei au fost nişte ţărani simpli, neştiutori de carte, dar cu nişte suflete mari şi cu dorinţa de a-şi vedea copiii şcoliţi, chiar cu preţul înfometării lor de multe ori. Nu mi-e ruşine a spune că la 14 ani am lepădat opinca din picioare, dar am fost crescuţi cu frica de Dumnezeu şi cu dragoste şi respect pentru muncă. Pentru că ardelenii au fost dintotdeauna harnici şi parcă ţinuturile noastre sunt mai verzi, mai lucrate, mai frumoase. Dacă ar fi tot pământul acesta din sudul ţării la ardeleni cred că am fi mult mai bogaţi.

– Există oare vreo legătură între habitat, mediul natural cum s-ar spune, şi sufletul omului?

– Da, tot ce are omul este oglinda spaţiului în care s-a născut. Noi, transilvănenii în mod deosebit, purtăm pecetea acelei bucăţi din cer sub care ne-am născut. Suntem exact aşa cum ne sunt dealurile, munţii, câmpiile blânde, frumoase şi liniştite. Acesta este adevăratul român pe care-l defineşte locul în care s-a născut.

Dor de vremurile tinereţii

– Aş vrea să revenim un pic la Ardealul tinereţii dumneavoastră pentru că e bine să ştim cum sunt ardelenii, aceşti oameni care fac cinste ţării noastre şi care de foarte multe ori au făcut cinste chiar şi Europei. Să nu uităm că cei mai de seamă filosofi, cei mai de seamă scriitori, poeţi şi muzicologi sunt ardeleni…

– Adevărul este că marile valori ale acestui popor îşi au originile în toate ţinuturile ţării. Noi, ardelenii, ne comparăm mai ales cu cei din nordul ţării, de care nu ne despart prea multe lucruri. Îmi aduc aminte mereu de un lucru definitoriu pot spune, şi anume că la noi n-a existat cheie la uşă. Îmi aduc aminte de una dintre romanţele lui Goga:

„Tu n-ai la uşa ta zăvor/ Nici lacăt n-ai la tindă“. Aşa nici noi nu am ştiut măcar ce este un lacăt, iar cine a vrut să vină în casa noastră era mereu bine venit. Se aciuau pe la noi şi necunoscuţii de la zeci de kilometri distanţă să bea apă, iar după ce mama le dădea câte ceva de-ale gurii, mulţumeau şi-şi făceau cruce. Domnule Verman, mi-e dor de acele vremuri. Mi-e dor de acei români atât de altruişti, născuţi cu bunătate.

Măria sa, banul

– Domnule Sărac, ce mai face ea, romanţa?

– Aţi apăsat pe o rană şi încă una care nu s-a cicatrizat. Nu ştiu de ce oare, de câţiva ani exact acele expresii muzicale, doina şi romanţa, adică bunătatea şi altruismul românesc, se suprimă şi se distrug. Este o rugăciune laică romanţa şi odată cu ea dispare exact ceea ce ne defineşte. Este ca un plan diabolic. Toate televiziunile şi posturile de radio se închină unui singur zeu: banul. E o tristeţe să constat că tocmai doina şi romanţa sunt date uitării, adică cele care definesc ceea ce Măria Sa, ţăranul, ne-a adus în decursul a mii de ani. Pentru că sufletul şi bunătatea lui nu se oglindeau doar în haine şi ţinută, ci mai ales în muzică.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 5, 1-15 MARTIE 2010

֩ Comentarii