Imprimati articolul

O boală a societăţii româneşti, părinţii departe, copii ai nimănui

• Doar în două comune din Moldova peste 700 de copii părăsiţi de părinţi;
• Primăriile îi ajută doar… cu vorba;
• Consecinţa? Abandon şcolar, comportament deviant.

Conform statisticilor oficiale, peste două milioane de români – dar cu siguranţă numărul lor este cu mult mai mare – lucrează în afara hotarelor ţării. În Săbăoani-Neamţ – una dintre cele mai mari comune - peste patru mii din cei 12 mii de locuitori câştigă o bucată de pâine în mai toate colţurile lumii.

„Consecinţele, ne spune doamna ing. Valeria Dascălu (foto), primarul comunei, sunt prezenţa numeroa­selor vile, construite în ultimii ani, care au schimbat faţa satului şi, de ce să n-o spun, un nivel de trai mai bun pentru cei rămaşi acasă care sunt ajutaţi de către cei plecaţi.“

Este mai mult rău decât bine

Aceasta este partea optimistă a lucrurilor pentru că necazul este numărul mare de copii rămaşi în grija bunicilor, a altor neamuri sau chiar a vecinilor. „La noi, peste trei sute de copii care se află în această situaţie simt acut lipsa părinţilor – afirmă doamna primar. De aici un comportament aş spune în afara obişnuitului, pentru că acei care au grijă de ei nu au autoritatea necesară pentru a-i supraveghea şi a lua măsurile ce se cuvin.

Mă gândesc la adolescenţi, în primul rând, la fetele care, ajunse la această vârstă, au nevoie de sfaturile mamei aflată undeva departe, la cei care neglijează cursurile şi abandonează şcoala. E adevărat că, sesizând această stare de lucruri, unele familii şi-au luat şi copiii în străinătate, dar acestea sunt excepţii de la regulă. Necazurile rămân şi serviciul public de asistenţă socială nu poate face mare lucru.

Adoptaţi de vecini

În comuna ieşeană Răducăneni poposim în casa familiei Carp. Aici, trei fetiţe: Bianca, Andreea şi Marina (foto), de doar trei ani, îşi aşteaptă părinţii plecaţi în Italia. „În urmă cu trei ani, îşi aminteşte Petruţa Carp, cei doi soţi s-au hotărât să plece să câştige pentru a-şi ridica o casă. Copiii au rămas la mine şi mă ocup de ei, ca şi cum ar fi ai mei. Nu e uşor – Marina, cea mică, a fost bolnavă şi am fost nevoită să stau cu ea în spital, e nevoie de multe, dar mă descurc cu greu cu banii trimişi de părinţi.“

Nu le este dor de părinţi? „Cum să nu, vine răspunsul, în special cea mică mă întreabă când vine mama «de acolo». Ce să-i răspund? O iau în braţe ca s-o fac să uite.“

O bunică disperată

Câteva case mai încolo, o bunică, Ana Mălăncuş, îngrijeşte doi nepoţi, Mădălina, elevă în clasa a VII-a, şi Vasile. „Eu sunt, spune bunica, din judeţul Vaslui, dar am venit să stau cu cei doi, pentru că mama lor este plecată la muncă în Sicilia.“
O întreb cum se descurcă. Bătrâna oftează: „Toate ar fi bune – fiica mea ne trimite bani –, dar necazul cel mare este starea în care se află Vasile, nepotul meu. La 14 ani, băiatul nu a făcut decât clasa I. Nesupravegheat, a aban­donat şcoala. Mi-a fost mai mare ruşinea atunci când şi-a scos cartea de identitate şi a trebuit să pună degetul.“

Aflu că în Răducăneni un mare număr de copii, peste 400, sunt lipsiţi de căldura părintească şi, din păcate, consecinţele nu se lasă aşteptate. Doamna Anica Dumitru, asistentul social de la primărie, ne spune că, în măsura posibilităţilor, încearcă să ajute familiile care au în grijă copii aflaţi în această situaţie şi să ţină legătura cu şcoala. Din păcate, consilierea – până la urmă, o discuţie – nu poate înlocui dragostea părinţilor care vin tot mai rar, pentru că şi acolo este criză.

Sunt doar două exemple, dar numărul copiilor aflaţi în această situaţie este, am spune fără exagerare, impresionant. De fapt, nu există localitate în care copii, în număr tot mai mare, să nu se simtă abandonaţi cu toată aparenta lor bunăstare materială.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.6, 16-31 MARTIE 2010

֩ Comentarii