Imprimati articolul

Mioarele mai mult coboară decât urcă

Undeva, între brazii seculari ai muntelui, se aud pierdute tălăngile. Privirea mea caută involuntar să găsească acest izvor de melodie nefirească. Încet-încet mi se arată cea mai fascinantă imagine. Din muntele brun, nevăzut de ochiul nemilos al tehnologiei, încep să se arate una câte una mioarele. Asemeni unor făpturi străvezii mai degrabă, parcă alunecă pe povârnişurile retezate de ploi şi vânturi.

Ca o pleiadă de lumină, turma prea sfântă a sărmanului cioban îşi poartă calea lungă către stână. Acum ca de fiecare dată, dar fără să ştie că eu, o simplă necunoscătoare, am să port ca pe un lucru fără asemănare imaginea feerică a turmelor de oi ce împânzesc păşunile montane.

Nu aş fi putut găsi un început mai potrivit pentru a arăta cât de important este să preţuim tradiţia şi oamenii care o duc în viitor. Asta sentimental vorbind, pentru că în realitate viaţa ciobanilor care îşi păzesc turmele este plină de primejdii ce vin nu numai de la sălbăticiuni, ci şi de la semenii lor. În special din partea celor care ar trebui să vegheze la bunăstarea lor. Cel puţin asta este concluzia preşedintelui Federaţiei Oierilor din România.

Turmele fără păstor

– Suntem într-o situaţie atât de grea cu oieritul, domnule Câmpeanu?

– În lipsa unor acţiuni care să denote interesul pentru zootehnie şi implicit pentru oierit, ciobanii nu au depus armele, după cum ar spune Ioan Câmpeanu, şi astfel în 2006 a luat naştere FederaţiA Oierilor din România, o societate profesională care avea să fie vocea crescătorilor de ovine. Deşi au trecut doar trei ani de la înfiinţarea ei, astăzi îi sunt alăturate 23 de judeţe, iar asta este dovada eficienţei acţiunilor sale.

Primul lucru pe care îl reţin din discuţia cu acesta este că în zootehnie lucrurile merg mai mult rău decât bine. În spatele discursurilor politice despre ce ar trebui sau cum ar trebui să facem pentru a revigora agricultura, fermierii sunt de fapt cei care suportă greşelile unor oameni care ar trebui să le reprezinte interesele.

Adevărul este că şi sectorul de creştere a ovinelor se află într-o stare critică. Dacă judecăm bine lucrurile, oieritul a devenit mai mult o poveste decât o realitate.

Poate cea mai gravă problemă cu care se confruntă acest domeniu este îndepărtarea oamenilor. În lipsa tinerilor care să poarte mai departe tradiţia de creştere a oilor, această îndeletnicire va rămâne pe umerii gârboviţi ai ciobanilor ce au trăit în munţi toată viaţa. Pentru câtă vreme, doar Dumnezeu ştie!

Dacă ne gândim cât de mult trudesc şi cât de puţin primesc în schimb ciobanii, nici nu ar trebui să ne mai mirăm de ceea ce se întâmplă. Este firesc ca tinerii să îşi îndrepte atenţia spre meserii mai profitabile, cum ar fi agroturismul. Cei care au puterea să schimbe asta ar trebui să o facă degrabă. Singura şansă pentru a îndrepta această stare de fapt ar fi să dăm oierilor cel puţin o răsplată pecuniară demnă.
Să nu batjocorim tradiţia!

– Domnule Câmpeanu, spre munţii şi oile româneşti bate totuşi un vânt dinspre Occident… Numai că acest vânt seamănă mai mult a furtună şi viscol.

– Una dintre hibele gestiunii acestui sector este copierea unor norme din legislaţia altor ţări, dar care nu coincid cu posibilităţile oierilor din România.

– Să ne referim la adaptarea normelor europene privind siguranţa alimentară.

– Aceste norme par să fie impuse de persoane care nu cunosc nimic despre nevoile ciobanilor şi tradiţia lor. Este cu atât mai greu de înţeles în baza cărui raţionament a fost hotărâtă interzicerea acestora pe piaţă dacă nu sunt persoane fizice autorizate sau societăţi comerciale, în timp ce mai bine de 93% din fermieri sunt producători individuali.

Medici de renume din România afirmă că nimeni nu s-a plâns vreodată că, din cauza produselor cumpărate de la oieri, s-ar fi îmbolnăvit, nici nu ar fi posibil dacă ne gândim ce iarbă sănătoasă au păşunile montane şi în ce condiţii igienice se prepară brânzeturile de oaie. Oricum, oierii sunt deschişi spre orice noutate. Un exemplu sunt cele câteva stâne europene. Ele sunt dovada că oierilor nu le repugnă ideea de modernitate, atât timp cât beneficiază de sprijin pe plan logistic şi financiar.

Să învăţăm ce-i bine şi ce-i rău

– Să înţelegem că integrarea nu ne-a adus ce aşteptaţi?

– Pentru ciobani, integrarea în Uniunea Europeană este un lucru bun şi ei ştiu că sunt foarte multe lucruri pe care le pot învăţa din practica altor ţări. Din păcate pentru autorităţi, această reuşită este doar un paravan al propriei neputinţe. În lipsa unei raportări raţionale a resurselor noastre la cerinţele Uniunii, lucrurile vor sta din ce în ce mai rău.

Dacă în vremurile când psihoza modernismului nu ne cuprinsese minţile, iar transhumanţa respecta doar legea muntelui, acum, conform ultimelor norme, lucrurile stau altfel. Pe vremuri, la sfârşitul lunii ciobanii urcau alături de turme sus în munţi, cu desagele pe măgari şi având ca singur păzitor câinele. Acolo îşi petreceau întreaga vară, doar vremea potrivnică aducându-i înapoi acasă. Acum transhumanţa se va face mai rar, prin nişte culoare stabilite dinainte, iar ciobanii, în destule cazuri, vor fi nevoiţi să-şi transporte oile cu camioanele.

Toamna târziu şi iarna mulţi dintre ei se aşezau cu turmele în Lunca Dunării sau în câmpii. Se descurcau greu, dar munca grea era răsplătită. Să fie ăsta oare sfârşitul peisajelor superbe ale munţilor călcaţi de mioare? Vom trăi şi vom vedea.

Suntem totuşi printre fruntaşi în Europa

– Dacă ne raportăm la Europa, cum stăm cu oieritul?

– Avem totuşi şi motive de mândrie. Prin forţe proprii, crescătorii de oi au reuşit să aducă România pe locul 4 în Uniunea Europeană din punctul de vedere al efectivelor. În momentul de faţă avem aproximativ 8-10 milioane de oi.

Ce-i drept, efectivele au scăzut, dar chiar şi aşa producţia de carne internă reuşeşte să acopere întreaga cerere de pe piaţă. Aşa că putem să ţintim spre piaţa europeană. Însă, atâta timp cât autorităţile nu oferă sprijin crescătoriilor de oi, comerţul intracomunitar rămâne un deziderat.

Dacă până nu demult Ţurcana, o rasă crescută îndeosebi pentru lână, era pionul principal al acestui domeniu, acum lucrurile stau puţin altfel. Din nefericire, în Europa cererea de lână este foarte mică, aproape nesemnificativă.

Cea mai bună strategie pentru a ajuta la dezvoltarea producţiilor s-a dovedit a fi investiţia în cercetare. Prin monta cu berbeci de carne se doreşte ca

Ţurcana să devină rentabilă atât din punctul de vedere al producţiei de carne, cât şi al laptelui. Sunt într-adevăr lăudabile aceste acţiuni, dacă ne gândim că cele mai bune investiţii cu efecte pe termen lung şi care pot asigura continuitatea creşterii ovinelor este în ameliorarea raselor. Trebuie să recunoaştem că şi statul are o implicare financiară însemnată, în sensul că pentru materialul biologic fermierii pot contracta un credit cu doar 5% dobândă, iar la finalul perioadei de creditare le este înapoiată jumătate din sumă.

Ţara noastră are toate condiţiile pentru a creşte oi. Avem munţi cu pajişti bogate, ape cristaline şi oameni care au un cult pentru ovine. Este nevoie doar de mai mult interes şi, bineînţeles, de investiţii. Mai greu însă decât a înfrunta un regim politic sau altul este să te lupţi cu natura.

Nimeni nu ştie mai bine decât un cioban cum este să stai în ploile reci de munte sau cât de greu este să te lupţi cu animalele sălbatice pentru a-ţi salva mioarele. Dar nu ne-a fost încă dat să auzim vreun cioban care să se plângă pentru că, la urma-urmei, asta este viaţa lui.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 5, 1-15 MARTIE 2009

֩ Comentarii