Imprimati articolul

Mioarele, în dizgraţia comisarilor europeni

Prima subvenţie pentru producţia de carne de ovine a fost acordată abia în anul 1975 şi aplicată după 1980, după intrarea Angliei şi Irlandei în UE. Fapt este că oaia n-a avut parte de susţinerea financiară acordată celorlalte specii.

Aceasta a provocat nemulţumire marilor crescători de ovine aflaţi astăzi în situaţia de a reduce drastic efectivele în urma subvenţionării cu aproximativ 50% din bugetul UE. Însă nu a crescut şi competitivitatea pe plan internaţional. Trebuiau subvenţionate şi exporturile.

Ca rezultat, asistăm astăzi la revizuirea PAC, a sistemului de subvenţionare, care vizează tocmai creşterea competitivităţii economiei agricole europene. Noua politică prevede acordarea subvenţiei pe fermă, în funcţie şi de numărul de oi, nu pe produs, ca înainte.

Ca rezultat, ea reduce la 50-100%, în funcţie de ţară, subvenţia ce se acorda înainte sectorului ovin. Acest fapt poate afecta negativ producţia ovinelor, existând pericolul abandonării sau reducerii activităţii în domeniul creşterii oilor“ – a declarat prof. univ. dr. Codrea Drăgănescu.

Reglementarea Consiliului (EC) nr. 1698 b/2005 privind subvenţionarea dezvoltării rurale prevede, în anumite condiţii, o subvenţie de 200 euro pe fermă crescătoare de rase locale, în pericol de dispariţie. Se pare că sistemul nu a fost sesizat de multe ţări, inclusiv de România.
Integrarea verticală

– Domnule profesor, asigurarea pieţei cu produse lactate şi chiar cu carne de miel presupune un triplu lanţ: producător, procesator, comerţ. Procesatorul şi negustorul tind să ia tot beneficul, lăsând producătorul în pagubă. Există soluţii pentru susţinerea producătorului?

– După părerea mea, da, prin integrarea verticală. Adică prin menţinerea la nivelul păstorilor a procesării şi vânzării produselor. O idee ar fi apariţia unor fabrici mici de prelucrare a laptelui, în cadrul unor asociaţii locale ale oierilor. Adică lăptării asociative, la care să participe mai multe stâne. În cadrul acelor asociaţii ar trebui să funcţioneze şi abatoare. Iată cum câştigul din procesare şi vânzare ar rămâne la producător, fiind astfel stimulat.

Ciobanul trebuie să aibă libertate de mişcare, pentru a-şi vinde produsele acolo unde vrea. Veterinarii trebuie să înţeleagă că limitarea transhumanţei şi a vânzării de produse va duce la distrugerea oieritului. Drept dovadă, nici în Franţa nu se aplică peste tot legislaţia europeană restrictivă.

– Ce facem cu normele de igienă şi cu înfiinţarea stânelor europene?

– Obligarea ciobanilor să vândă numai brânză ambalată nu poate fi pusă în practică. Apoi, cum o să mulgi oile mecanic în acele stâne europene din vârf de munte, unde nu există curent electric, apă şi nici canalizare? În zona de şes este posibil orice, dar nu sus, la munte.

Ca să fiu rău, vă spun că nici măcar toate staţiunile experimentale din România nu au muls mecanic! Iată de ce avem nevoie de o viziune realistă, care să împace şi normele sanitar-veterinare, şi supravieţuirea oierilor.

Altfel, există riscul ca sectorul ovin să cadă şi, odată cu el, o mare parte din veterinari! Acestea ar fi idei pentru sprijinirea sectorului, nu pentru distrugerea lui.

Traian DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.17, 1-15 SEPTEMBRIE 2009

֩ Comentarii