Imprimati articolul

Matilda Pascal Cojocăriţa: „Jucam fotbal cu băieţii pe tăpşan“

Matilda Pascal Cojocăriţa a plecat la drum, prin viaţă, din lumea satului Negreşti, judeţul Vaslui. Copilăria a avut şi greutăţi, dar interpreta de muzică populară şi de romanţe a păstrat doar amintirile frumoase. La 17 ani a lăsat în urmă casa părintească şi a urmat liceul de chimie la Iaşi. Căsătoria cu violonistul Ştefan Cigu, coordonatorul Ansamblului Profesionist „Dor Românesc“, a adus-o pe frumoasa artistă pe plaiuri bistriţene, acolo unde au o casă deosebită, cu o grădină plină de flori.

– Cum au fost primii dumneavoastră pași în viață?

– M-am născut toamna, la Negreşti, Vaslui. Părinții mei au fost oameni simpli, care ne-au iubit pe noi, copiii – patru la număr –, dar nu ne-au răsfățat. Ne sărutau doar când dormeam și ne-au învățat de mici ce înseamnă munca. Erau săraci, le era foarte greu. Bătrânii mei părinți au fost două bijuterii de înțelepciune și frumusețe. Astăzi a rămas doar mama. Amândoi cântau când erau în puteri, iar bunicul meu din partea tatălui, de la Huși, de pe malul Prutului, fusese un rapsod cunoscut în zonă. Când am început să umblăm, ne sprijinea tălpile pe picioarele lui și dansam așa, prin casă, valsuri, tangouri, sârbe și hore.

Aceasta e una dintre primele mele amintiri, dintre cele mai luminoase ale copilăriei. De la tata am învățat primul cântec, o doină bănățeană, „Munte, munte, brad frumos“. Și de la bunicul am mai învățat câteva doine și balade. Îmi pare rău că n-am adunat mai multe de la el, până să se stingă, când eu aveam 14 ani. Bunicul era un om cât muntele, înalt și frumos, lui îi semăn, iar bunica era mărunțică, dar tare se iubeau ei.

Copilăria mea a fost extraordinară, am alergat pe câmpuri, prin pădure, am făcut tot ce mi-am dorit. Am fost un copil „zblehuiet“, fără stare, jucam fotbal cu băieții pe tăpșan, nu prea-mi plăceau păpușile. La 17 ani am plecat de acasă și am terminat la Iași liceul de chimie - aveam bursă și mă descurcam cu jumătate din ea, iar jumătate o trimiteam acasă.

Am fost angajată la Combinatul de fire și fibre sintetice și acolo m-am înscris la echipa de handbal feminin, dar și la ansamblul combinatului, unde am făcut de toate, și muzică populară, și ușoară, și dansuri populare, și dansuri tematice, și brigadă artistică, știți cum era pe-atunci. În 1979 am fost aleasă Miss România la primul concurs de acest gen care s-a organizat la Costinești, sub sloganul comunist „Muncă, Tinerețe, Frumusețe“. N-a fost o mare năzbâtie, dar reprezentând Iașul la faza republicană, am făcut o figură frumoasă.

„Lumea spune că mă vede rău ca soacră“

– Cum păstrați vie flacăra iubirii, după aproape două decenii de „convieţuire“ cu domnul Ștefan Cigu?

– Când mi-e mai greu și zic „Au!“ vine cineva să mă mângâie și să-mi aducă o cană cu apă. Cum să nu-l iubești? Poți uita ce face un om pentru tine? Și noi ne mai certăm și la noi mai sar scântei, dar asta nu înseamnă că nu ne mai iubim sau că ne urâm. Eu cred că ne-a dăruit Dumnezeu unul altuia. 

– Pe lângă spectacole, ați reușit să urmați Facultatea de Muzică și un masterat în domeniu, ați înființat și o casă de producție. Ce urmează?

– Nu am mai scos un material discografic de șapte, opt ani, dar am imprimat piese. Anul acesta mi-am propus să scot, până de Paște, trei CD-uri, unul de folclor, altul de petrecere și un instrumental cu vioara, al lui Horațiu Cigu.

– Având doi băieți buni de însurătoare, Alin Pascal și Horațiu Cigu, cum vă vedeți ca soacră și cum trebuie să fie nora dumneavoastră?

– Lumea din jurul meu spune că mă vede rău ca soacră, pentru că sunt perfecționistă, mi-am crescut copiii într-un anumit spirit și cred că m-ar durea dacă nu ar nimeri așa cum au învățat acasă, dar toate se învață.

În general, am fost bună prietenă cu toate iubitele băieților mei și nu o să consider că sunt soacra, ci mama lor.

„Nepoţii sunt singurul lucru pe care mi-l mai doresc“

– Nepoți vă doriți sau e prematur să vorbim despre asta?

– Este singurul lucru pe care mi-l mai doresc. Nu vreau să se căsătorească copiii ca să scap de ei, ci pentru că-mi doresc un nepot sau o nepoată. Fane (n. red.: Ștefan Cigu) are o vorbă: „Dacă nu se căsătoresc copiii și nu înțeleg că ne trebuie și nouă unul mic, îl facem noi și zicem că e al lor.“ (râde) Nu am forțat niciodată lucrurile, dar ne dorim nepoți.

– Și pentru a încheia într-o notă optimistă, povestiți-mi o întâmplare comică din turnee, de pe scenă sau din culisele spectacolelor.

– Aveam o nuntă la Ploiești. Am plecat de acasă, din Bistrița, iar la Sighișoara ne-am dat seama că nu aveam husele cu haine. Eu am avut noroc, pentru că aveam, într-o geantă, o rochie neagră, care se mula bine pe corp. Dar pentru Fane a trebuit să mergem în Brașov, să-i cumpăr costum. La sfârșitul zilei ne-am amuzat de peripeție.

„Casa părintească niciodată nu se vinde“

– Ce s-a întâmplat cu casa părintească?

– Așa cum spune și poezia lui Grigore Vieru, „casa părintească niciodată nu se vinde“. Am să fac tot posibilul ca această casă să nu se îndepărteze de familie. Când mă gândesc la ea, îmi amintesc că, pe lângă preocupările mele băiețești din copilărie, îmi mai plăcea și să cos. Și acum îmi păstrează mama o față de pernuță, pe care am cusut atunci o fetiță, care culege flori într-un coșuleț. Am o trăire specială când ajung la mama și o văd.

Gabriela Niculescu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 4, 16-29 FEBRUARIE 2012

֩ Comentarii