Imprimati articolul

Mărturiile ultimului frate (II) Ion Ceauşescu

Rândurile pe care le supunem atenţiei au doar scopul unei simple reconstituiri a vieţii ultimului frate al familiei, care mai este printre noi. El a acceptat dialogul de faţă în credinţa că unele dintre mărturisirile sale ar putea fi de folos celor care vor avea înţelepciunea să scrie adevărata istorie a agriculturii comuniste din România. Cu realizările ei economice, dar şi relele sale în plan social.

Am sărit peste anii copilăriei şi ajungem în perioada adolescenţei sale. Adică în anii în care liceanul Ion Ceauşescu termină şcoala medie electrotehnică „Iosif Rangheţ“ din Bucureşti şi este trimis de fratele mai mare să-şi desăvârşească studiile la Institutul Energetic din Moscova.

– De ce la Moscova, şi nu la Bucureşti, domnule Ion Ceauşescu?

– Pe vremea aceea nu puteai deveni cineva în România dacă nu studiai în URSS. Am încercat să ripostez, dar Nicolae şi Lenuţa s-au dovedit neînduplecaţi. Am înţeles că ei mă pregăteau pentru o carieră diplomatică şi pentru asta trebuia să fiu neapărat… inginer. Ca să mă încurajeze, îmi spuneau că acolo este un „băiat bun de-al nostru, Ionel“ care se va ocupa de mine.

– Ionel poartă şi un nume, nu numai prenume…

– Este vorba de Ion Iliescu, omul care în anii tinereţii îmi era atât de apropiat, încât copiii lui Nicolae îl considerau al 11-lea frate al familiei.

– Viaţa a dovedit că această frăţie avea să fie mai mult de faţadă…

– Se pare că Ionel, „fratele meu vitreg“, a dat dovadă de prea mult zel... contestatar în momentul în care a ajuns în vârful piramidei comuniste. Până la urmă, serviciile speciale şi, odată cu acestea, „prietenii săi“ au descoperit că această atitudine de nemulţumire faţă de tot ce se întâmpla la nivelul conducerii superioare de partid are o legătură directă cu relaţiile tot mai proaste ale Bucureştiului cu Moscova. Ce a urmat ştie toată lumea.

– Ionel v-a rămas totuşi prieten; nu aţi încercat să-l apăraţi în faţa lui Nicolae?

– Cum să-l apăr, când oamenii din jurul „tovarăşei“ au decis deja decăderea lui?

– Să revenim la anii de studii de la Moscova. De ce aţi părăsit Institutul?

– Pentru că nu-mi plăcea ideea de a fi hidroenergetician. Am luat studiile de la capăt şi m-am făcut agronom. Până la urmă şi Nicolae a înţeles că asta era vocaţia mea adevărată.

– Şi v-a ajutat s-o împliniţi?

– Ar fi nedrept să nu recunosc că ascensiunea mea a avut o legătură cu Nicolae. Eu nu am aspirat la mai mult decât a fi un inginer agronom bun şi respectat. Propulsarea spre vârful piramidei agricole se datorează unor oameni care au realizat că, punându-mă în fruntea horticulturii, ar putea beneficia de acele sume uriaşe care au transformat România în cea mai mare producătoare de legume, fructe şi struguri din interiorul CAER-ului.

– Chiar am fost atât de mari horticultori?

– Să vedem ce spun datele statistice. În anii de după 1980, în România existau 1.000 de ferme legumicole care deţineau 300.000 ha cultivate cu tomate, ardei, vinete, ceapă, castraveţi, mazăre, fasole, rădăcinoase, ca să mă refer doar la principalele sortimente. În cel mai bun an agricol, 1985, de pe această suprafaţă s-a realizat o producţie totală de legume de 5,7 milioane tone. Adică cam tot atât grâu se obţinea atunci în România. Nu ştiu să fi existat la vremea aceea o ţară în Europa să fi produs aproape 2 milioane tone de tomate, de exemplu.

– Astăzi se spune că acele producţii erau doar... poveşti.

– Este vorba de recolte normale ce nu depăşeau la hectar 20 tone de tomate, 10 tone de ardei, ceapă sau castraveţi. Acestor contestatari vreau doar să le amintesc că atunci România era cel mai mare furnizor de pastă de tomate al lumii arabe.

Iosif POP
Va urma –
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2010

֩ Comentarii