Imprimati articolul

Mai e puţin şi ne cuprinde pârloaga

Dr. Alecsandru Pascu – membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole
şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti“

Mă aflam recent într-o comună călărăşeană, de vorbă cu un vechi cunoscut. La un moment dat a început să bată clopotul prelung, semn că a mai murit un om.
La auzul clopotului, interlocutorul meu îmi spune: „Să ştii, domnule inginer, că a mai apărut o pârloagă.“

Eu mă fac a nu înţelege şi întreb: „Cum aşa?“
„Păi, să ştii că s-a mai dus unul care ieşea cu sapa la câmp. Încet, încet n-o să mai aibă cine lucra pământul şi vor fi tot mai multe pârloage.“

Această întâmplare m-a pus serios pe gânduri şi, analizând apoi situaţia la rece, mi-am dat seama câtă dreptate avea cunoscutul meu.

Foarte mulţi proprietari mici de pământ au renunţat să-l mai lucreze, fie din motive de boală sau bătrâneţe, fie din lipsă de rentabilitate.

Stau şi mă gândesc ce amărât este micul proprietar, care munceşte de primăvara până toamna pe bucăţica lui de pământ şi nu se alege cu aproape nimic.

În situaţia dezastruoasă în care a ajuns agricultura, cu numeroase pârloage – sursă permanentă de boli, dăunători şi buruieni – efortul celui care încearcă să-şi întreţină culturile devine zadarnic.

Spectrul îmburuienării

Costreiul, prezent până nu demult doar în culturile prăşitoare şi în special în porumb, în acest an cu ploi la recoltarea cerealelor a devenit frecvent şi în culturile de cereale păioase, îngreunând mult recoltarea acestora.

Pe terenurile necultivate sunt în largul lor pălămida, cornuţii, ciurlanii, bunghişorul şi chiar barba-caprei. De pe aceste terenuri neglijate pleacă seminţele acestor buruieni pe solele vecine şi uneori la distanţe mari, duse de vânt şi de alţi agenţi de diseminare.
Ne plângem zi de zi de criza economică ce ne-a lovit, dar nimeni nu vrea să recunoască faptul că, dacă după Revoluţie ne-am fi ocupat serios de agricultură, puteam depăşi criza fără probleme.
Se aud sporadic voci care spun că era bine dacă am fi conservat şi întreţinut sistemele de irigaţie, dacă nu am fi defrişat fără rost păduri, perdele de protecţie şi plantaţii de pomi şi viţă-de-vie, dacă nu am fi fărâmiţat excesiv pământul şi multe alte greşeli greu de reparat.

Ce ar fi de făcut?

Indolenţa cu care am tratat pământul, această mare bogăţie a ţării, ne va costa foarte mult, nu atât pe noi, cât mai ales pe cei din generaţiile viitoare.

Aş sugera din nou câteva măsuri care ar trebui luate urgent în agricultură:

- inventarierea tuturor suprafeţelor mici sau mari de teren, nelucrate sau prost lucrate;

- cartarea buruienilor şi găsirea soluţiilor de reducere a invaziei acestora (erbicidarea miriştilor, subvenţionarea combaterii buruienilor problemă etc.);

- stimularea mai accentuată a comasării suprafeţelor mici de teren, pentru a se lucra mecanizat şi eficient.
Sperăm să găsim, noi românii, soluţii pentru agricultura noastră, până când nu vor veni alţii să ni le impună.

Rodica SIMIONESCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2009

֩ Comentarii