Imprimati articolul

Istoria de lângă… istorie

Pe drumuri de bejenie

Minţiţi de propaganda oficială - în luna mai 1940 Carol al II-lea declara emfatic la Chişinău: „Am încins ţara cu un stăvilar de foc, fier, beton“ -, basarabenii s-au încrezut în vorbele fără temei ale monarhului. Mai mult, din cauza „stăvilarului“ nu s-a pus la punct un plan de retragere. „Ca să nu se creeze panică“, prim-ministrul Gh. Tătărăscu nu a aprobat cererea Armatei a IV-a, din 12 iunie, de a evacua familiile ofiţerilor, funcţionarilor, clerului, averile de stat, materialele din stocuri, ca şi depozitele fabricilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei.

Începutul dezastrului

De aceea, vestea cedării acestui străvechi pământ românesc a căzut ca un trăsnet. Evacuarea funcţiona­rilor, fruntaşilor vieţii politice şi sociale s-a făcut în grabă, sub impresia panicii. Zeci de mii de oameni din oraşe au fugit luând cu ei doar o valiză, părăsind tot avutul unei vieţi întregi. Intelectualii de marcă din Cernăuţi şi Chişinău şi-au abandonat bibliotecile, uneori foarte preţioase, cu cărţi rare, manuscrise etc. Au fost lăsate de izbelişte arhive ale instituţiilor publice şi nu de puţine ori uriaşe sume de bani şi alte valori.

Începând cu 29 iunie, pe toată lungimea Prutului mulţimea, care nu încăpea pe poduri, trecea cu bărcile şi mijloace improvizate pe malul drept în încercarea disperată de a fugi din calea bolşevicilor. Mii de căruţe înşiruite luau calea bejeniei şi, toate acestea, în condiţiile în care excesele provocate de bande care s-au dedat la crime, jafuri, maltratări, în special în perioada dintre plecarea trupelor româneşti şi sosirea celor sovietice, au transformat evacuarea într-un iad pe care supravieţuitorii nu l-au uitat toată viaţa.

Apar primii terorişti

Documentele vremii consemnează laconic această stare de lucruri: „Imediat după anunţarea ultimatumului sovietic - se consemnează într-o sinteză contrainforma­tivă a Marelui Stat Major din 4 iulie 1940 - şi înainte de intrarea Armatei Roşii, în toate oraşele basarabene şi nord-bucovinene s-au format grupuri înarmate din minoritari, în majoritate tineret de ambe sexe, care numaidecât au început acţiunea teroristă.

Au fost împuşcaţi cu predilecţie funcţionarii judecătoreşti, poliţieneşti, slujitorii altarului, precum şi funcţionarii financiari, aceştia din urmă cu ocazia devalizării casieriilor Statului, întrucât în afară de zelul revoluţionar, bandele au arătat o pronunţată tendinţă pentru adunarea de capital“.

Reconstituiri

În lunga, foarte lunga listă a nelegiuirilor comise împotriva celor care se refugiau din calea invadatorilor, iată doar câteva exemple: „În ziua de 28 iunie, la Soroca comuniştii au ocupat Poliţia şi Primăria. Comisarul Vladimir Murafa şi agentul Gabriel Eustaţiu au fost duşi în Piaţa Unirii, la statuia generalului Poetaş, unde au fost împuşcaţi de Michel Flexor.“
La Cernăuţi, „bande înarmate au devastat bisericile şi au împuşcat pe mulţi dintre capii autorităţilor, între care primarul oraşului, şeful gării şi foarte mulţi poliţişti, precum şi gardieni publici.“

„De ce atâta ură?“

Îngrozit şi terifiat, Nicolae Iorga scrie în Neamul Românesc din 6 iulie 1940 articolul De ce atâta ură? „Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de o mulţime furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută.

De ce atâta ură?... şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sau sanguinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe, sate. Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă [...] în nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă [...] şi s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele [...], li s-au luat hainele, li s-au furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic.“

Însemnări jalnice

La rândul său, Carol scrie în Însemnări zilnice: „...excese ale populaţiei minoritare care atacă şi insultă. [...] Azi (3 iulie) a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Steaguri cernite în bernă. Minoritarii şi comuniştii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinate şi molestări... ale celor care voiau să plece...“.

În Jurnalul politic, Ioan Hudiţă notează: „Jale mare peste tot. Comitete pentru ajutorarea refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina. Pagini întregi cu numele refugiaţilor şi locurile unde se află. Familii întregi despărţite în timpul bejeniei caută să afle unde se găsesc membrii lor [...] Listele de subscripţii continuă să adune bani pentru cei care şi-au părăsit căminele ajungând azi nişte cerşetori pe drumurile ţării“. Tragedia avea să cunoască o altă dimensiune după crearea noului stat Republica Socialistă Moldovenească.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 10, 16-31 MAI 2010

֩ Comentarii