Imprimati articolul

Ipoteza „U“

Paralel cu acţiunile întreprinse de oamenii politici împotriva trimiterii armatei române tot mai adânc în stepele nesfârşite ale Rusiei, comandanţii de la Marele Stat Major şi comandamentele de mari unităţi declanşează o acţiune de mare eficienţă pentru „limitarea trimiterilor de trupe pe frontul de est şi conservarea potenţialului militar în vederea eliberării părţii de nord-vest a României“.

Generalul de corp de armată Iosif Iacobici încearcă să-l determine pe mareşalul Ion Antonescu să nu trimită noi trupe pe front, argumentând că „românul nu se va bate bucuros departe de ţara sa, în acest sens participarea la o ofensivă ce duce forţele noastre departe de ţară nefiind populară“, precum şi temerea nejustificată că „tineretul ce-l voiam să-l pregătim temeinic va cădea pe plaiurile îndepărtate ale Rusiei bolşevice, lipsindu-ne foarte mult la socotelile cu Ungaria“.

Răspunsul mareşalului a fost prompt şi categoric: generalul Iacobici a fost înlocuit de la şefia Marelui Stat Major.

Noul şef al acestui important organism militar, generalul Ilie Şteflea, împărtăşeşte întru totul vederile predecesorului său de a cruţa cât mai multe vieţi româneşti şi de a-l convinge pe „conducătorul statului“ să rămânem puternici faţă de unguri. Răspunsul lui Antonescu e franc, acuzând MStM „…că provoacă defetismul făcând jocul inamicului“.

Generalul Ilie Şteflea îşi continuă însă acţiunea. Invocând necesităţi de ordin tactic, recurge la metoda „camuflărilor de organizare“, încălcând conştient ordinele date de Ion Antonescu. Printr-o activitate foarte bine organizată, Marele Stat Major a acţionat pentru amânarea trimiterii unor mari unităţi pe front şi pentru efectuarea unor reduceri masive de subunităţi, motivând aceasta prin necesitatea modernizării structurilor şi dotarea slabă a armatei.

Toate diviziile de infanterie sunt transformate în divizii uşoare, reducându-li-se numărul batalioanelor de la nouă la şase. Aşadar, s-au trimis pe front numai divizii de câte şase batalioane sub pretext că sunt mari lipsuri în dotare. Mai mult, batalioanele de marş, adică cele ce completau pierderile în luptă, nu au mai fost trimise pe front, ci au rămas în ţară. S-a reuşit astfel să se diminueze efectivele marilor unităţi angajate pe front cu aproximativ 220 mii de ostaşi.

În plus, faţă de refuzul categoric al Înaltului Comandament german de a permite revenirea în ţară a marilor unităţi române cu mari pierderi, Marele Stat major a trimis prin curieri ordine verbale tuturor comandanţilor de divizii privind evacuarea în ţară a unor efective importante trecute în situaţii la categoria „bolnavi“.

Toate aceste acţiuni şi multe altele au făcut ca la 1 mai 1943, dintr-un total general de 770.594 militari, pe front să se afle 112.232 ostaşi, iar la 1 octombrie se înregistrau circa 170 mii de oameni. În prima parte a anului 1944, sub diferite pretexte, Marele Stat Major a continuat acţiunea de diminuare a efectivelor angajate în luptă, pretextând că menţinerea în ţară a unor efective numeroase e dată de acţiunile pentru asigurarea apărării teritoriului în cazul unui atac inamic desfăşurat cu trupe aeropurtate.

Ca urmare a acestor măsuri – subliniez fără ştirea „conducătorului statului“ – la 15 iunie 1944, în condiţiile apropiatei ofensive sovietice, în „zona interioară“, adică nu pe front, se aflau aproape 61 la sută din ofiţeri, peste 70 la sută din subofiţeri şi circa 64 la sută din trupe. Sintetizând, putem spune că, la acea dată, peste 592 mii de militari puteau fi folosiţi din primul moment al declanşării Ipotezei „U“, un plan de măsuri pentru contracararea unei agresiuni hortiste asupra României. Bucureştiul ştia că la frontiera vremelnică erau masate importante efective ale armatei maghiare, iar numărul incidentelor de la începutul anului 1943, soldate cu morţi şi răniţi, erau de zece ori mai mari decât în anul 1940.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2012

֩ Comentarii