Imprimati articolul

Întâlnirea cu fiii satului Tangâru

„Cunoaşte-ţi şi iubeşte-ţi locul natal, iar la vremea ta adaugă-i ceva la înflorire!“

Descriind Tangâru şi oamenii săi, profesorul Mihai Bărbici spunea că „este un sat pierdut printre dealurile Giurgiului, pe malul Câlniştei, nu departe de Călugă­reni. Numele este turcesc – Tangâru, şi vine de la TANGARA, un instrument de muzică populară turcească, asemănător cu ţambalul. E un sat tare sărac, cu multe case din chirpici, cu drumuri prăfuite, pe care, de primăvara până toamna, vezi mereu copii şi bătrâni mergând încă desculţi.

Dacă vii la Tangâru, la numai 40 de km de Bucureşti, ai impresia că ai picat în alt secol, într-o lume pe care o credeai dispărută. Ce Europa?! Ce mileniul trei?! Nimeni nu vrea să facă nimic pentru acest loc şi pentru oamenii de aici. Nimeni, nimic. Şi nici nu se va schimba ceva în curând. E o lume pierdută, anonimă, uneori veselă, alteori tristă, de care mă leagă ceva, greu de spus ce.“

Evocări sentimentale

Da, trebuie să recunosc, e un sat sărac, dar pentru că acolo am văzut lumina zilei rămâne locul pe care-l port în suflet toată viaţa, oriunde m-ar duce destinul. Tangâru înseamnă pentru mine ţărâna în care mă jucam, copil fiind, înseamnă Câlniştea în care mă scăldam, Măgura, cu care ne mândrim noi, tangârenii.

Pentru mine mai înseamnă şi acasă, unde-mi regăsesc părinţii din ce în ce mai bătrâni şi mai neputincioşi, la care revin cu mare drag, de câte ori pot. Ai mei îmi spun de fiecare dată noutăţile: cine a mai murit (de născut, se nasc puţini copii în Tangâru), ce s-a mai întâmplat… Dar mie-mi place să stau de vorbă cu oamenii, să-i întreb de sănătate.

O idee care va răzbate în timp

Aşa se face că, la sfârşitul lui Făurar, domnul învăţător pensionar Aurel Mărgean mi-a propus să organizez o întâlnire cu fiii satului. Nu i-am promis, dar m-am decis să încerc.
Unul dintre primii oamenii cu care am stat de vorbă a fost domnul Emil Talianu, reporter de Giurgiu pentru Radio România Actualităţi şi Radio Antena Satelor, dascăl de profesie, care nu numai că m-a încurajat, dar m-a şi sprijinit cu sfaturi şi recomandări.

Când au apărut în sat primele semnale care vesteau această manifestare (bannere, afişe), oamenii au început să comenteze: „Foarte bine! Bravo! Să se mai întâmple ceva de bine şi în satul nostru!“.

Am mers înainte. Am contactat artiştii, am căutat sponsori… E drept că au fost puţini cei care ne-au ajutat: Consiliul Judeţean Giurgiu, Gheorghe Niţu (director al Agrozootehnica SA Mihăileşti), Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Giurgiu, cărora li s-au mai adăugat câţiva colegi de generaţie, fii ai satului.

Dar ceea ce s-a întâmplat la Tangâru în a doua zi de Paşti ne-a confirmat faptul că n-am fost nicio clipă singuri. Dumnezeu le-a rânduit cum a ştiut mai bine.
Tangâru, luni, 20 aprilie 2009

Afară se fac ultimele pregătiri: se decorează scena.

La ieşirea de la Sfânta Slujbă, a nopţii Învierii, oamenii sunt aşteptaţi în „tinda bisericii“ (pronaos) cu pâine, peşte şi vin. Aşa se întâmpla şi-n vremea copilăriei mele, e un obicei vechi la noi în sat, nu ştiu de când datează. Unii merg apoi să aprindă o lumânare şi să se reculeagă la cimitir, pe deal.

Oamenii încep să se adune, curioşi şi nerăbdători. Sosesc artiştii: Taraful din Naipu, Ansamblul Folcloric Muntenia al Poliţiei de Frontieră Giurgiu, Alexandru Ploeşteanu (născut în satul vecin, Stoeneşti) şi Elena Lefescu-Breazu. Când a început să se audă muzica, au început „să curgă“ oameni de pe toate uliţele satului.
Marea întâlnire

Începe „Întâlnirea cu Fiii Satului Tangâru“. După prezentarea unor pagini de istorie locală, domnul primar al comunei Stoeneşti, Alexandru Argeşeanu, ne-a dat veşti bune: „Sunt speranţe să avem o şosea mai bună şi alimentare cu apă potabilă“.

A urmat festivitatea de premiere. S-au oferit diplome veteranilor de război (din păcate, nu mai trăiesc decât patru, care sunt şi veteranii de vârstă ai satului), cadrelor didactice pensionare (tot patru), scriitorului Ion Petre Stoica, păstrătorilor de tradiţii Aurel Vladu – pentru continuarea tradiţiei Pluguşorului, Petrican Petre – fluieraşul satului, Petrican Marin – lăutarul satului, Sandu Militaru, potcovar al satului, Sandu Maria, moaşa satului, bărbierul şi frizerul satului Gogu Bricieru’, cel mai bun fost căluşar Micu Gheorghe, care a promis că va reînvia această frumoasă tradiţie.

În final ne-am prins în horă, îndemnaţi de tinerii de la Ansamblul Folcloric Muntenia al Poliţiei de Frontieră Giurgiu, condus de Clement Ilie. Ne-au mai cântat apoi fluieraşul satului, lăutarul satului, dar şi Taraful din Naipu, de care eu îmi amintesc din vremea copilăriei. Cei bătrâni stăteau pe margine şi priveau încântaţi.

Cine ar fi crezut că în satul nostru sărac, în care nu se întâmpla nimic, are loc aşa o sărbătoare? Oamenii ne îmbrăţişau, urându-ne de sănătate, iar acum în sat se fac planuri pentru ediţia următoare.

Ileana CÎRSTEA
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2009

֩ Comentarii