Imprimati articolul

În Suceava dispare şi cercetarea pomicolă

Crearea de noi soiuri şi portaltoi pentru speciile pomicole cultivate în zonă, îmbunătăţirea tehnologiilor de înfiinţare şi de exploatare a plantaţiilor, producerea materialului săditor pomicol, iată câteva dintre obiectivele care au stat la baza activităţii cercetătorilor de la Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Fălticeni.

- O activitate, intervine domnul dr. ing. Gheorghe Lazăr (foto), directorul prestigioasei instituţii, care de-a lungul anilor ne-a făcut cunoscuţi în întreaga ţară şi peste hotare. Aş aminti că aici s-au creat 12 noi soiuri de măr şi un număr mare de soiuri de păr, prun, cireş, vişin. Din păcate, toate acestea sunt de domeniul trecutului pentru că acum, din cauza greutăţilor aproape insurmontabile pe care le întâmpinăm, ca de altfel întreaga cercetare agricolă românească, ne zbatem să supravieţuim.

Din 2.000 ha au mai rămas 400

- Sigur veţi invoca lipsa fondurilor necesare...

- În primul rând, faptul că din 970 ha, cât deţinea staţiunea în 1990, am rămas doar cu 100 ha. Trec peste faptul că nu o dată în procesul firesc de retrocedare a terenurilor către proprietarii de drept, comisiile comunale au împroprietărit şi oameni care nu aveau acte legale asupra terenurilor pe care le-au solicitat. Mulţi dintre cei care au intrat în posesia suprafeţelor de livadă le-au lăsat în paragină, astfel încât acum sute de hectare, cu producţii record altădată, au fost părăsite. De altfel, din cele circa patru mii de hectare de livadă care existau în bazinul pomicol Fălticeni, mai produc trei-patru sute de hectare.

- Există siguranţa că cele 100 ha vor rămâne staţiunii?

- Până acum nu au fost revendicate de nimeni, dar cum pământul aparţine statului, totul este posibil.

Spectrul falimentului

- Revenind la bani, îmi spuneaţi, domnule director, că un oaspete străin v-a întrebat cum vă descurcaţi.

– I-am explicat că trăim înglodaţi în datorii de la un an la altul, că preţurile pe care le primim pentru fructe sunt derizorii în condiţiile în care noi, dar şi întreaga agricultură românească, trebuie să facă faţă concurenţei neloiale a produselor venite de peste mări şi ţări.

Nu spun o noutate afirmând că preţurile din amonte cresc an de an, în timp ce noi primim pentru fructe preţuri tot mai mici. Un tractoraş de care avem nevoie costă circa un miliard de lei vechi. Până în ’95, când o duceam ceva mai bine, am reuşit să achiziţionăm câteva tractoare, în rest, întreaga bază materială de care dispunem e veche de 30-40 de ani. Cârpim, cum se spune, reparăm ca să ne putem face cât-decât treaba. Nu ne încălzim iarna, plătim salarii modeste ş.a.m.d.

- Şi pentru că aminteaţi de salarii...

- Dacă în 1991-1992 aveam 300 de salariaţi, acum numărul lor s-a redus la 30. Lucram cu nouă cercetători, iar acum am rămas doar cu trei, între care eu, care trebuia să ies la pensie. În aceeaşi situaţie se află secretarul ştiinţific, iar din urmă – ca să spun aşa – se apropie celălalt coleg al nostru. Gândindu-mă la viitorul instituţiei, în 1993 am angajat 16 absolvenţi. În timp, toţi au plecat acolo unde se câştigă mai bine. Ultimul care ne-a părăsit în urmă cu aproximativ o lună este inginerul-şef.

- Ce ar trebui făcut, domnule director, pentru a mai păstra ceea ce a mai rămas?

- Ceea ce se întâmplă la noi este comun întregii cercetări din agricultura românească. Nu există o lege a cercetării, promisă de atâţia ani, nu avem o lege a pomiculturii şi cred că acesta este cel mai grav lucru. Cei care diriguiesc treburile ţării şi-au luat mâna de pe acest extrem de important domeniu.

Este nevoie acum, în ultimul ceas, să se acorde în sfârşit un sprijin consistent cercetării pentru că, să nu uităm, intrăm în competiţie cu instituţii similare din celelalte ţări ale UE. Cum vom putea face faţă acestei provocări şi, mai ales, cum vom putea valorifica potenţialul agricol al ţării, despre care vorbim atât, dacă cercetarea abia mai răsuflă?

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2009

֩ Comentarii