Imprimati articolul

ÎN CE PUSTIU DE IAD AU PLECAT PĂDURILE?

„Românul e frate cu codrul!“

Aşa se zicea! Până mai ieri, alaltăieri.
Şi se mai adăuga chiar că ne tragem din neamul lui Frunzăverde.
Spuneam asta până acum un deceniu, două.
Fiindcă, se pare, vremuiala vremii a uscat dorul românului pentru codru.
Şi, unde dragoste nu e, nu-i aşa, nimic nu e!
Ceea ce este pătimaş se poate transforma, s-a dovedit în timp, din prea mare dragoste în ucigătoare ură.

Şi, a fost iată, în ce ne priveşte, aşijderi unui blestem.
De unde pământul românesc, cu câmpia, cu dealurile, cu munţii, cu Marea cea mare gâfâiau sub dulcea povară a clorofilei, astăzi, acelaşi rotund ce seamănă cu o pâine se chirceşte năucit de furia de dogoare ce-i biciuie trupul dezgolit, mirat de ceea ce i se întâmplă.

În ce călătorii, în ce pustiu de iad au plecat pădurile?
Unde e răcoarea ori alaiul de ciripituri cu care îmbelşuga văzduhul, dăruind nu doar dor de viaţă, ci viaţa însăşi?

Însingurarea care ne cuprinde
Încă o dată şi încă o dată omul şi-a probat nevolnicia.
Setos de înavuţire, de arginţi care să-i ostoiască pofta sălbatică de putere, omul s-a abandonat înstrăinării.
Fiindcă, ceea ce se întâmplă cu noi de o bună bucată de vreme nu e altceva decât însingurarea noastră ca indivizi dintr-o lume care avea toate şansele să fie egală pentru toţi.

Aşa că, în numele unei false şi extrem de periculoase dreptăţi nedrepte, criminalii au pus mâna pe topoare.
Aţi asistat vreodată la dureroasa cădere a unui arbore?

E ca şi cum un munte de om
s-ar prăvăli răpus de secure.
Tocmai pentru aceea tăietorii de lemne, cei care din tată-n fiu i-au stat de strajă codrului, alinându-i doar durerile, suferinţele şi neîmplinirile, tăietorii de lemne cu frica lui Dumnezeu, înainte de a reteza o uscătură, făceau semnul crucii, cerând îndurare şi iertare de la arborele răpus.

Ei bine, în zilele noastre, această ticăloasă şi înverşunată răfuială cu pădurea a înjumătăţit patrimoniul forestier, secând, cu bună ştiinţă, izvoarele de oxigen şi frumuseţe ale unei ţări mândră cândva de podoaba ei silvică.
Ba, mai mult!

Potopul viforelor de apă ce şterg din calea lor, ca un bivol negru, vieţi omeneşti, recolte ori gospodării este înăsprit, sporit de mormintele codrilor de odinioară.
Ori, altcumva, nimic nu mai împiedică, de ani buni, eczema pustiului deşertificator, care preface, cu sârgul moliilor, cernoziomul în nisipuri mişcătoare.
Înspăimântătoarea
prefacere

Toate acestea, şi încă multe altele, în dispreţul unui neam, care, vă mai ziceam parcă, era cândva frate cu pădurea.
Ce se mai poate face? e întrebarea.
Or, se mai poate face ceva?
Fără îndoială!

Trecerea programată, sârguincioasă, în numele generaţiilor ce vor să vină, la plantări masive.
E o datorie naţională ce ţinteşte securitatea noastră naţională.
Deşertificarea trebuie oprită!

Cum se cere îngenuncheată această barbară răfuială cu natura umilită şi batjocorită.
Ceea ce astăzi, pentru contemporani, nu e decât o vagă presimţire a unui viitor torid şi însetat – ei bine, realităţile o confirmă – în fapt acest mâine va fi al clorofilei ori nu va fi deloc!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2009

֩ Comentarii