Imprimati articolul

În amurg, printre cântări uitate

„Tata a dat foc la casă şi noi stăm la o vecină şi nu avem bani de pită.“ Aşa mi-a spus Andreea, un ghemotoc de fată cu ochi albaştri din satul Clopodia - Timiş îmbrăcată în haine ponosite, după ce s-a apropiat de maşina noastră înnoroiată ce ne-a adus din Jamu Mare, centrul de comună. Eram acolo şi-l aşteptam pe Iosif Naghi, să bată clopotul la biserica romano-catolică.

Meseriaş renumit cu ceva ani în urmă, Ioşca făcea la fabrica din sat mobilă din lemn masiv pentru case mari. Astăzi, lucrează cu ziua şi aşteaptă probabil ajutorul social de la primărie. Cuvintele fetiţei mă descumpănesc. Îmi descriu o dramă, dar nu cerşesc milă. Îmi dau seama că fata nu mă minte. Îi întind o bancnotă, iar între timp Ioşca baci îşi termină treaba. Confirmă cele auzite, după care, ca o nălucă, fata dispare fericită spre magazinul satului, zicând cu voce tare: „Mă duc să iau pită!“

Clopotul e sfânt şi are o singură religie

Tâmplarul de mobilă ne spune că în sat trăiesc mai multe etnii: români, maghiari, nemţi şi cehi. Unii sunt mai mulţi, alţii mai puţini şi îţi dai seama de aceste adevăruri dacă priveşti starea fizică a celor cinci biserici aflate la mică distanţă una de alta. „Am bătut clopotele că a murit o femeie bătrână. A fost româncă, de religie ortodoxă, dar a vrut să batem clopotele şi noi şi ei. La noi acasă ne-am înţeles întotdeauna bine, indiferent de naţia noastră.

Uitaţi, aici a fost moara. Şi acum e funcţională, dar e lăsată în părăsire şi e mare păcat că s-a făcut făină bună şi veneau oameni ca să macine din toate satele. Mai încolo sunt castelele noastre. Unul a fost a lui Manase. Celălalt al generalului Petală, dar acum sunt vândute.“ Castelul fostului mareşal al Curţii Regale are un parc imens, îngrijit, dar care mai păstrează urmele zecilor de ani de părăsire. Nici clădirea nu arată rău. Pentru a redeveni la măreţia de altădată, edificiile de azi au nevoie de mulţi bani.

Tanti Eva este, totuşi, o nostalgică

Tanti Eva Erina, o femeie de 76 de ani, ne povesteşte de satul de altădată, de prosperitatea de ieri şi decăderea de astăzi. De convieţuirea etniilor, de amintirile sale dragi. Eva Erina este româncă, dar ştie multe cuvinte din limba cehilor şi poate purta un dialog cu aceştia. Acum mai sunt puţini. La capătul străzii îl puteţi găsi pe Pedy baci. El o fost muzicant şi cânta în vremurile trecute. „Nici la biserica reformată nu mai sunt credincioşi, aflăm de la acesta. A mai rămas unul singur şi, din câte ştiu, a trecut la ortodocşi.“

Doi căţeluşi ce latră în noapte

S-a înnoptat de-a binelea. Mergem şi la Pedy baci, Peter Korcinscki, pe numele său adevărat. Batem la geamul unei case frumoase şi aşteptăm. Francisc Draxel spune de ce am venit şi omul ne pofteşte în casă. Până când bătrânul ne deschide uşa, profesorul Draxel zice:

„Pe seară, în Cehia, nimeni nu te mai primeşte în casă la ora aceasta, mai ales dacă eşti necunoscut.“ Doi căţeluşi latră în noapte ca la apariţia unor necunoscuţi. Pedy baci îi potoleşte şi ne aşezăm la vorbă. A îmbătrânit şi el şi amintirile. Ne spune doar frânturi din vremurile tinereţii sale. Poate că nu le mai ştie sau poate că aducerile aminte îl dor. A trăit şi bune şi rele. A avut linişte, bucurii şi necazuri. Ca orice om căuta liniştea şi acordeonul a fost pentru el izvorul de vitalitate din care îşi trăgea puterea.

Peter, omul cu ochelari cenuşii, are un zâmbet trist. Spre sfârşit pare resemnat, ca orice om înţelept care a trăit frumos, a iubit arta, oamenii şi viaţa. Afară s-a înnoptat de-a binelea. Oamenii stau în spatele zidurilor, satul pare pustiu, iar pe cer, printre stele, se scurg şuviţe argintii de brumă ca într-o poveste scrisă la un răsărit de noapte.

Nicolae Pătruţ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2010

֩ Comentarii