Sfinţii 40 de mucenici

Nimeni nu îi mai ştie astăzi după nume. Erau, de altfel, mulţi – 40 – şi e greu să îi reţii pe toţi. Doar preoţii, cu cărţile lor bisericeşti, când vine sorocul, îi amintesc. Dar, pe 9 martie, când creştinii ortodocşi sărbătoresc Măcinicii, ne amintim că ei, cei 40 de soldaţi, au pătimit nespus doar pentru că nu l-au negat, ba dimpotrivă, au declarat că Îl iubesc pe Hristos. Vremuri incerte şi atunci, care va să zică...

9 martie, zi de sărbătoare

După Ziua Mărţişorului, după cea a Femeii, mai avem un prilej de bucurie şi de sărbătoare: Măcinicii. Sau, cum e trecută sărbătoarea în calendar, Sfinţii 40 de Mucenici. Se spune că ei au fost prinşi de soldaţii generalului Agricolae şi au pătimit pentru Hristos, pe 26 februarie, iar data de 9 martie, cea pe care noi o sărbătorim, este aceea a morţii lor. Pentru Măcinici, gospodarii satelor se pregătesc, instantaneu, de muncile câmpului. Ei scot – care mai are – plugul din coşar, aruncă priviri nerăbdătoare ţarinii care aşteaptă să fie lucrată, scot seminţăraia la vedere. Aşa că mânuiesc sapa pentru brazde drepte şi adânci, în vederea cultivatului arpagicului şi a mazării.

Fac, de asemenea, curat în curţi şi pun pe foc tot gunoiul care s-a adunat prin ogradă din toamnă încoace. Copiii sar peste flăcări ca să nu se îmbolnăvească în cursul anului, iar cenuşa se pune la rădăcina pomilor, ca să fie belşug de fructe în vară. Iar pe 9 martie se fac, cum altfel, măcinici. Modul lor de realizare este diferit de la zonă la zonă.

De exemplu, în Moldova ei se fac din aluat care se coace în cuptor, cu miere şi nucă, iar în Muntenia se fierb în apă – sunt mult mai mici decât primii – şi se adaugă nuca şi zahărul la urmă. Pentru bărbaţi, mai ales, e prilej de bucurie, căci, se spune, în ziua de Măcinici trebuie să se dea pe gât nu mai puţin de 40 de pahare cu vin... Desigur, în amintirea celor 40 de soldaţi care şi-au păstrat, chiar cu preţul vieţii, credinţa. Să vedem, deci, cum a fost pătărania cu ei...

Cei 40 care au speriat un general

Prigoana creştinilor continuă şi în secolul al IV-lea, când generalul Agricolae din cetatea Sevastia, unul dintre cei care îl renega cu tărie pe Iisus, îi pedepsea aspru pe toţi cei care credeau în El. Când a cerut ostaşilor jertfe pentru zei, a aflat că patruzeci dintre soldaţii lui nu vor să se supună, pentru că sunt creştini. Iritat, i-a chemat pe cei trei conducători ai lor - Chiron, Candid şi Domos – la el şi le-a spus că, dacă nu aduc zeilor, împreună cu soldaţii, cuvenitele jertfe, vor sfârşi în chinuri groaznice.

Toţi au refuzat şi, Agricolae, furios, i-a aruncat, împreună cu oamenii din subordine, în temniţă. Spre disperarea lui, cei patruzeci s-au pus pe cântat psalmi şi, se spune, atunci li s-a arătat Iisus Hristos, care i-a îmbărbătat în vederea chinurilor care aveau să urmeze. Şi soldaţii n-au mai avut pic de teamă. După şapte zile, au fost scoşi din temniţă şi generalul le-a cerut iar să se închine zeilor. Cei 40 au refuzat şi au fost luaţi la bătaie cu pietre. Minune, însă: pe principiul bumerangului, nicio piatră nu îi lovea pe ei, ci pe agresori.

Văzând că nici apa îngheţată nu i-a omorât, generalul a poruncit ca mucenicii să fie scoşi şi ucişi în chinuri cumplite. După ce au murit, trupurile soldaţilor au fost arse şi oasele aruncate în râu. Dar, iarăşi minune: apa era luminată de oasele lor ca de candele. Mai mulţi creştini le-au strâns osemintele şi le-au pus spre păstrare în mai multe biserici. Iar noi, azi, în amintirea celor 40 de mucenici, împletim aluat şi-l punem la fiert şi bem 40 de pahare cu vin.

Nina MARCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2010

copyright lumeasatului.ro