Imprimati articolul

Floriile, extazul de dinaintea agoniei

Ciclic, toate întâmplările, toate sărbătorile, toate bucuriile se repetă, într-o succesiune firească, în viaţa noastră. Vine, de mii de ani, în fiecare an, Crăciunul, vine şi Paştele, vin toate zilele sfinţilor din calendare, oprindu-ne acum doar la aspectul religios. Şi, ca în fiecare primăvară, acum e, la creştinii ortodocşi, moment de sărbătorit Floriile, când ne amintim de Mântuitor. Din fericire pentru unitatea religiei, în acest an vom sărbători Floriile şi Paştele împreună cu creştinii catolici şi reformaţi.

Şi cine n-ar vrea să afle – cine mai ştie pentru a câta oară? – câte ceva despre minunile lui Hristos, săvârşite acum două mii de ani?

Osana, osana...

De fapt noi, aici, vorbind despre Florii, nu spunem nicio noutate. Doar o poveste adevărată, pe care au spus-o, în timp, în felul lor, miliarde de oameni. Nu am inventat nici roata, nici apa caldă. Aşa cum se ştie, Floriile şi Paştele pică la diferenţă de şapte zile. Întâi, vin Floriile. Momentul, să îi zicem astfel, extazului maxim, al bucuriei, al speranţei. În calendarul ortodox, ziua de Florii poartă numele de Duminica Stâlpărilor. Când Iisus a pornit către Ierusalim, ca să scrie marea carte a creştinătăţii, lumea ştia cum îl sculase El din morţi pe Lazăr – minune fără seamăn! – şi nu a fost nimeni care să nu simtă nevoia să Îi iasă în cale cu flori şi cu ramuri de măslin.

Era plinătatea supremă: „Osana, osana, Fiul lui David! Osana, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului!“. Aşa strigau mulţimile dezlănţuite. Şi, călare pe mânzul de asin pe care nu mai stătuse nimeni, Iisus primea ofranda oamenilor şi înainta în tăcere. Se gândea în acea clipă că mulţimile întotdeauna sunt schimbătoare. Azi te iubesc, mâine te urăsc...

Iisus trebuia să moară!

Dar, în vreme ce poporul se bucura, autorităţile se temeau. Lumea credea tot mai mult în Mesia, lumea era înnebunită de ce aflase despre Iisus, lumea era gata să-şi încoroneze un nou împărat. Toate astea nu puteau continua astfel. Mesia trebuia să moară. „Mai de folos ne este, spunea arhiereul Caiafa, să moară un om pentru popor, decât să piară un întreg neam.“ Dar, în duminica aceea, de dinainte de Paşti, poporul şi ucenicii erau zid în preajma lui Iisus, Îi ascultau cuvântul, Îl urmau, deci nu putea Fi omorât.

Copiii se bucurau şi ei de venirea lui Hristos şi L-au primit cu urale şi bucurie. Iar El se învârtea printre suferinzi şi le vindeca neputinţele: orbilor dădea vedere, slabilor dădea putere, şchiopilor dădea forţa de a merge normal. „Ceartă-ţi ucenicii!“ strigau membrii Sinedriului către Iisus. Iar Iisus răspundea: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga!“.

În frenezia mulţimilor, s-a consumat şi episodul alungării negustorilor din templul lui Dumnezeu, ceea ce a atârnat greu pentru arhiereii şi cărturarii loviţi astfel în puterea pe care o aveau în cetate, dar şi în constanţa de a se îmbogăţi de pe urma pângăritorilor templului. Lumea se bucura, dar capii căutau cu disperare să-L piardă pe Iisus. Trebuia să moară. Trebuia să I se sfârşească epoca de glorie. Prea devenea un mare pericol. Şi povestea trebuia să se scrie aşa cum o ştim şi noi, azi...

Ramuri de salcie şi flori la icoane

Întotdeauna, de Florii, pe lângă pomii şi florile care înfloresc ca prin minune, e dezlegare la peşte. Şi toţi cei care îşi sărbătoresc numele - Florin, Mugur, Camelia, Narcisa, Viorica, Violeta, Crina, Narcisa, Iris, Margareta şi alte derivate ale acestora - pot să se bucure în voie, fără să întineze postul. Urmează apoi o săptămână grea. Cea a Patimilor.

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.6, 16-31 MARTIE 2010

֩ Comentarii