Imprimati articolul

Durerea unui veterinar

Marian Giura are 48 de ani, locuieşte în Arad şi în urmă cu vreo trei decenii s-a gândit să devină medic veterinar. L-am cunoscut de curând cu ajutorul profesorului universitar doctor Constantin Falcă, fostul său dascăl de la Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara cu care astăzi îşi pregăteşte teza de doctorat. „Eu vin din comuna Bata, de pe Valea Mureşului. Ai mei s-au ocupat cu creşterea animalelor, iar bunicul, Ion Stepanescu, a fost unul dintre cei mai renumiţi crescători de animale de pe Valea Mureşului. Creştea numai vaci şi cai şi a făcut bani frumoşi şi pe vremea lui Ceauşescu. De la el cred că m-am ataşat de aceste suflete care, deşi nu pot să vorbească, au înţelepciune, simt nevoia de afecţiune şi dăruiesc dragoste la fel ca oamenii. Voiam să le cunosc mai bine, să le alin suferinţa, să fiu aproape de ele.“

Şcoala, atunci…

Marian Giura n-a stat mult pe gânduri. S-a pregătit pentru admitere cu toată seriozitatea pentru că, în vremurile acelea, ca să ajungi student la medicină veterinară trebuia să treci de zece tineri care concurau cu tine pe acelaşi loc. Anii de şcoală n-au fost uşori. Carte multă, profesori exigenţi şi, în final, după cinci ani de studiu, urma repartiţia în producţie.

„Am ajuns medic la o fermă de la Aradul Nou. Trebuia să tratez cinci mii de taurine. Când le vorbesc despre vremurile de atunci, tinerii de azi nici nu vor să mă creadă pentru că ei nici oi nu au câte vaci aveam eu atunci. Am mai muncit şi la alte ferme, dar am fost şi medic de comună. Aveam şaretă şi mergeam la oameni în fiecare sat.“

Grajdurile sunt tot mai goale

„Din nefericire, prin 1993-1994 s-a distrus totul. Se punea problema de eficienţă, dar nimeni nu vede că astăzi se cheltuieşte mult mai mult şi eficienţă nu există. În fiecare comună ar trebui să existe medic veterinar. Acolo te formezi şi ca profesionist, dar poţi ajuta şi omul de lângă tine. Eu n-am să uit niciodată anii petrecuţi la Şiştarovăţ. Acolo, dacă mă credeţi, am făcut şi cezariană la vaci. Animalul nu putea să nască şi trebuia ajutat. Omul avea încredere în mine, altfel animalul său ajungea la abator. I-am ajutat de fiecare dată şi munceam cu pasiune şi simţ de răspundere. Nu te puteai juca nici cu persoanele particulare şi nici cu animalele de la ferme.“

Din când în când convorbirea noastră este întreruptă de sunetul telefonului. Medicul le spune celor care îl sună să cumpere medicamentul X sau Y şi să-l dea animalului de acasă până la întoarcerea lui. Îmi dau seama că drumul de la facultate şi până la consultaţiile prin telefon nu e nici scurt şi nici uşor. Întreb de ce vrea să obţină doctoratul în medicina veterinară.

„Să-mi demonstrez mie că pot mai mult, să învăţ mai multe şi să le ofer celor care doresc să urmeze această profesie. Este crezul profesional pe care mi l-au transmis dascălii mei: să-i fac să înţeleagă că nu pot ajunge profesionişti desăvârşiţi fără să străbată lumea satului şi că funcţiile administrative sunt efemere, pe când profesia adevărată duce spre veşnicie.“ „Pe acasă mai mergeţi, domnule doctor?“

„În fiecare săptămână. Satul e tot mai mic, grajdurile tot mai goale. Lumea se schimbă însă oamenii rămân aceiaşi.“ „Majoritatea ajungeam medici adevăraţi, nu ca astăzi, când doar vreo cinci la sută din numărul absolvenţilor mai practică cu drag şi pasiune această profesie“.

Nicolae PĂTRUŢ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2009

֩ Comentarii