Imprimati articolul

Domniţa maiestoasă de la Proviţa de Jos

Aş zice, şi ca mine, dar şi ca alţii, când o privesc pe femeia înaltă şi uscăţivă care trece agale către biserica din sat, că e una cât se poate de simplă, la fel ca oamenii simpli din mijlocul cărora se trage. Dar din privirile melancolice ale femeii, din zâmbetul ei molcom, se revarsă, aproape nefiresc pentru un muritor, o nemaipomenită energie pozitivă.

Mândria portului străbun

Într-o documentare la Proviţa de Jos – o comună cu valoare simbolistică din apropiere de Câmpina – cineva mi-a pomenit de „domniţa“ maiestoasă a locurilor. „E o femeie în vârstă, mi-a spus. Dar n-au nins-o zăpezile timpului ca pe toţi semenii ei. Nu mi-a mai fost dat să văd, prin niciun sat din zona asta, o femeie care să respecte credinţa străbună cum o face ea.“ Aşa că, am pornit către casa Veronicăi ŞUŢU. La şosea, în apropiere de râul Proviţa, care se târăşte prin vipie ori ger ca un şarpe ostenit, locuinţa pare una desprinsă din poveştile copilăriei.

Veronica Şuţu trebăluieşte prin casă şi, când aude zvon de glasuri, ne iese zâmbitoare în întâmpinare. Îşi aşază mai bine, peste părul ca floarea cireşilor de mai, basmaua, când o întreb de costumul ei popular, şi răspunde cu modestia omului de la ţară: „Ei, nu ştiu cât e el de frumos, dar mie îmi e bine să-l îmbrac. Mă simt mai tânără, mai bună, mai aproape de Dumnezeu şi de rădăcini.

Mai româncă, dacă vreţi. Îmi explică: „Mă îmbrac aşa ori de câte ori mă duc la biserică. Aşa mi se pare mie că slujba trebuie ascultată în portul de demult al neamului nostru. Nici măcar pe vremea lui Ceauşescu eu nu mă îmbrăcam altcumva. Doar în costum popular.

La început, lumea mă privea cu scepticism şi cu amuzament. Costumul meu are însă o semnificaţie de suflet. I l-a dăruit tata mamei când m-a născut, după trei băieţi. Erau oameni simpli, români până în măduva oaselor. Un astfel de cadou, atunci, în anii de dinainte de război, însemna mult. Mamei i-a plăcut şi l-a purtat cu drag. Cu limbă de moarte, mi l-a lăsat mie. Ca să-l port, la rândul meu. Ca să-l duc generaţiilor viitoare, mai departe.“

Omul şi sfântul lui

Veronica Şuţu nu ştie dacă se trage din neamul boierilor şi domnitorilor cu acest nume. Nici dacă – întâmplarea a făcut să se numească astfel, după bărbat – prin venele soţului curgea sânge albastru ca al acestora. Tot ce ştie este că, mai presus de costumul ei popular, care înseamnă mult pentru ea, este credinţa. Crede cu tărie, cu sinceritate, cu devotament în Dumnezeu.

Ca în faţa unei veritabile domniţe de demult, îmi vine să fac, lângă Veronica Şuţu, ţăranca din Proviţa de Jos, care se duce la slujbă în costum popular, fără prejudecăţi, o reverenţă. O merită. Pentru sufletul ei curat, pentru modul în care a îmbătrânit, pentru mândria cu care îşi strigă românismul străbun, pentru simplitatea cu care poartă costumul popular.

Nina MARCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2009

֩ Comentarii