Imprimati articolul

Doamnele cântecului românesc

Ştefania Rareş, Floarea Tănăsescu – două doamne ale cântecului românesc, nume ilustre ale artei interpretative, valori unanim recunoscute în lumea întreagă sunt, dincolo de scenă, modele de viaţă care au marcat şi influenţat generaţii întregi.

Ce au ele în comun?
Pentru ce le iubeşte şi le respectă lumea?

Un posibil răspuns este că au înălţat prin cântec, pentru totdeauna, satul, vatra strămoşească.

Ştefania Rareş
Când intră în scenă, în lumina reflectoarelor, este frumoasă, impunătoare ca o regină. Cântecul ei, cântecul Bucovinei, sună duios, răscolitor.

Ştefania Rareş a plecat în lume aproape desculţă, iar când priveşte spre pozele copilăriei, dar ochii i se aburesc de dragoste şi recunoştinţă pentru părinţi, fraţi şi sătenii din Dumbrăvenii Sucevei.

Cui îi păsa în vremurile acelea că un copil nu avea cu ce să se încalţe? Erau vremuri grele, după război, dar pe cât erau hambarele de goale, pe atât era de mare bogăţia sufletului!

Ştefania şi frăţiorii ei (opt copii!) au avut parte de părinţi şi bunici harnici, omenoşi şi cinstiţi. Se trezeau la ora trei, puneau de mămăligă, mai puneau în straiţă brânză, cârnaţi din untură, iar la ora patru erau la câmp, la muncă. Când dădea soarele, ei erau cu munca departe...

Săraci lipiţi pământului, dar demni

„Eu n-am văzut în casa noastră şi nici la vecini ca lumea să se văicărească fără rost. Munca, responsabilitatea pentru copii, pentru educaţia lor esenţială îi făceau fericiţi.“
A trăit într-o lume curată, în care greutăţile erau depăşite cu capul sus. A ascultat de porunca părinţilor cu sfinţenie: „Să fii cuminte, să spui mereu adevărul şi să-ţi iubeşti locul în care te-ai născut.“

Asta avea Ştefania în trăistuţă când a pornit pe drumurile şcolilor. A învăţat cu uşurinţă pentru că aşa i-a fost ei dat, cum dat i-a fost şi glasul răscolitor, unduios, unic.
Astăzi, când Ştefania Rareş este una dintre marile noastre interprete de folclor, când toate în jurul ei s-au schimbat şi s-au îmbogăţit, când sucevenii au făcut-o cetăţean de onoare al Bucovinei, spune cu mâna pe inimă că datorează totul valorilor morale ale satului natal, frumuseţii locurilor pe care, ca să le simţi cu adevărat magia, trebuie să păşeşti desculţ.

Floarea Tănăsescu

Curând vom avea în biblioteca noastră o carte în care marea interpretă a cântecului dobrogean, Floarea Tănăsescu, v-a povesti, v-a reconstitui prin documente, amintiri şi mărturii lumea satului natal, Viişoara.

Doamna Floarea Tănăsescu, un om de o rară modestie, poartă pe chip blândeţea şi bunătatea femeilor din familia ei, care au trăit frumos şi demn, şi-au purtat numele cu aleasă eleganţă.

Numele ei, românesc şi dulce, se regăseşte în cântece alături de „Mare Neagră, Mare Albastră“, generic sub care a adunat melodii originale, de o frumuseţe fără seamăn.

Bunica, modelul ei de viaţă

Între ele, unul anume este dedicat bunicii care i-a fost suflet pereche: „Mama cu suflet de floare“.

„Este un cântec document, în care descriu viaţa bunicii mele, dobrogeancă get-beget. A avut o viaţă grea. Avea 35 de ani şi patru copii când bunicul a plecat în război. Într-o zi a venit vestea că este dat dispărut. Bunica l-a plâns şi a hotărât să nu se mai căsătorească vreodată. Toată viaţa şi-a închinat-o copiilor. Din păcate, tocmai când cel mai mare dintre ei a împlinit 20 de ani l-a pierdut. A trebuit să înveţe să trăiască şi cu această suferinţă. Cât am trăit în preajma ei am văzut-o îmbrăcată numai în negru. A fost modelul meu de viaţă, a fost dovada că o femeie, o mamă este o lume întreagă.

Cântecele mele străvechi, adevărate sunt primite ca zestre de la ea. Ele sunt ecoul sufletului de femeie care nu îşi pleacă fruntea în faţa necazului, a destinului. Cu capul sus, cu inima curată, plină de iubire, fără laudă, fără trufie, aşa se trăia atunci în Viişoara mea dragă, un sat mic în care oricât de grea era viaţa, nimeni nu cerşea, nimeni nu aştepta să îi dea cineva bani sau pâine pe degeaba.“

Vorbind despre bunica cea dragă, doamna Floarea Tănăsescu are chipul scăldat în lumină. O mare artistă, un om de o rară distincţie a adus lumii alinare şi bucurie în numele femeilor care au făcut ca satul dobrogean să dăinuiască până în ziua de astăzi.

Grupaj realizat de Rodica SIMIONESCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.5, 1-15 MARTIE 2010

֩ Comentarii