Imprimati articolul

Doamne, cât o mai ţine deriva!?

Privită de-a lungul istoriei, România oferă imaginea unei ţări mereu în derivă. Prea i-au fost potrivnice furtunile istoriei şi, deopotrivă, n-am nicio îndoială, însăşi rânduiala sa geografică, prea i-au stat în coastă amar de geambaşi într-ale politicii – ca să nu fie iarăşi şi iarăşi în căutarea propriei identităţi.

Numai un anume dat, o fără de preţ întâmplare au făcut ca românii să rămână ceea ce sunt. Este scoborâtoarea lor sorginte din însăşi neamurile elite ale Europei şi, pe de altă parte, plămada din care au fost închipuiţi oamenii de la poalele Carpaţilor şi până hăt, la Marea cea Mare. Dar veşnicia? Priviţi, când aveţi vreme, satul românesc aşa cum sălăşluieşte el astăzi ori cum adastă veşnicia în unicate, prin construcţia lor, muzee ale satului!

Arhitectura rurală românească e unică!

În echilibrul ei nepereche adună laolaltă soluţii tehnice de invidiat. Frumosul nu aţâţă. Estetic vorbind, casa românească, de oriunde ar fi ea, cheamă precum izvorul călătorul însetat. Cu cât te apropii de tainele devenirii ei, cu atât te descoperi pe tine însuţi. Pentru că, uşor de observat, cea dintâi calitate a caselor de pe la noi, cele tradiţionale, vezi bine, este că sunt făcute să fie locuite. Să adăpostească, să ocrotească viaţa umană. Nu au nimic strident, nimic inutil.

Doar atâtea încăperi câte erau de trebuinţă locatarilor. Odăile nu sunt mari şi nici sofisticate. Sunt asemenea cuiburilor de rândunică. Ridicate din lut, din pământ bătut ori chirpici, mai rar din cărămidă, dar cel mai adesea din lemn, casele ţărăneşti respiră aerul precum cei care le locuiesc. Sunt răcoroase în miez de vară şi calde, primitoare în vreme de omăt. Au vetre ce depăşesc în frumuseţe căminele (şemineele?) moderne din mastodonţii urbani. Vatra însă e, întâi de toate, folositoare. Acolo dospeşte pâinea, pe pirostriile ce-i stabilizează echilibrul fierb sarmalele ori borşul de curcan în zilele de sărbătoare. N-au nimic impunător.

Ascultând chemarea clopotului

Spiritul credinţei este dominant în arhitectura bisericească, pereţii fiind pictaţi mai totdeauna şi în exterior, dar cu deosebire în interior. Clopotul bisericii depăşeşte statutul de obiect de cult. El cheamă deopotrivă oamenii la biserică, dar dă de veste şi la necaz ori sparge norii de grindină ucigaşă. Ziceam, casa ţărănească românească este ridicată în perspectiva peisajului pe care îl populează.

La câmpie casele sunt joase. Ele trebuie să reziste viscolului ori torentelor de vară. La munte ori deal clădirile sunt mai semeţe, mai impunătoare. Trebuie să domine împrejurimile, semn că, oricât de sărman, omul rămâne stăpân. Arhitectura rurală a beneficiat de talente ori adesea de genii pe măsură. Casele, pentru a însufleţi, trebuie să primească suflare omenească. Meşterii se zidesc în ziduri, susţin ei, cu fiecare nouă construcţie. Meşterul Manole şi-a zidit soţia în semn că nicio jertfă nu-i prea mare când e vorba de durată, de înveşnicire. Ceva, ceva tot trebuie să adăposteşti între ziduri pentru ca opera ta să ţină. Aşa era odinioară, pe alocuri, aşa mai este şi astăzi.

Coloniile stranii de la marginea satelor

Lumea nouă ne-a înstrăinat însă, petrecându-ne, cum vă mai ziceam, iarăşi şi iarăşi pe o mare în derivă. Noul în satele noastre e de sorginte venetică. Sunt adorate modelele străine. Greoaie, noduroase, fără har. Omul nu mai este locatar. Devine prizonier. Nişte colonii urbane stranii, care mai mult învrăjbesc.

Şi aşa şi este. Prizonierul banilor, adesea nemunciţi, şi rodul nesăbuinţei sale. Nu uitaţi însă. Semnul duratei, iscălitura geniului constructiv al acestui neam rămân pentru totdeauna bijuteriile acelea păstrate, graţie unor suflete încă nededulcite la harababura constructivă modernă, tezaurizată vreau să spun în muzeele satului. Ori în vreun neştiut încă de mine cătun românesc.

Gh. VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2010

֩ Comentarii