Imprimati articolul

Disperare şi speranţă

Cât mă ţii, Doamne, pe faţa pământului,
Cât fir o mai fi pe mosor?
Că prea mare-i jalea în satele ţării
Şi-mi vine să mor!

Prin multe-am trecut în lunga mea viaţă,
Am fost şi pe front, în tranşeu,
Dar parcă nicicând nu trăiră ţăranii
Mai rău şi mai greu.

Primirăm pământul... dar n-am tras foloase,
Căci neavând vite de jug,
Unelte cu care să ari şi să semeni,
De unde belşug?

Mai vin tractoriştii să lucre ogorul,
Dar cer o grămadă de bani;
Cum punga ni-i goală, rămâne pârloagă,
Iar noi, mai sărmani.

Când Tu ne faci grâul cu spicul cât vrabia,
Să prindem putere un pic,
Ne-nşeală samsarii, ne iau rodul gliei
Pe preţ de nimic!

Sunt vremuri câinoase pe-aicea, prin sate:
Ca racul tot dăm înapoi
Şi ne afundăm, fără nici-o scăpare,
În griji, în nevoi...

În Tine ne punem întreaga nădejde,
Doar Tu ne mai poţi sprijini,
Căci ţara nu poate, abia mai răsuflă,
Mă tem c-o muri!

Se zice că-i criză (şi este, nici vorbă!)
Sunt mulţi cei cuprinşi de pârjol,
Dar pus-au bani albi pentru zilele negre.
La noi, sacu-i gol!

La noi, guvernanţii n-au stat santinele
Să nu intre lupii în stâni,
Ci le-au deschis poarta, iar lotrii-s acuma
Pe ţară stăpâni.

Furară ţiţeiul, furară şi aurul,
Şi codrii măreţi, seculari,
Şi bănci, şi uzine... Mai toate-ncăpură
Pe mâini de tâlhari.

„Să nu furi!“ ai zis în a opta poruncă,
Dar ei n-au urechi de-auzit;
Au pus ochii lacomi şi gheara lor lungă
Pe tot! Ne-au topit!!!

Mai e de mirare că n-avem putinţă
Să ţinem furtunilor piept?
Ce crunt ne loviră, ce mult ne-abătură
Din drumul cel drept!

Ajută-ne Tu, Dumnezeule Mare,
Că suntem prea slabi şi prea mici!
Dă-i ţării tărie, din hăul năpastei
Din nou s-o ridici!

Şi nouă, plugarilor, supuşii săi fii,
Speranţă în ziua de mâine,
Şi holde mănoase, să punem pe masă
Bucata de pâine!

Gelu Oproiu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2009

֩ Comentarii