Imprimati articolul

De unde atâtea pretenţii?

Nu de puţine ori ne este dat să auzim prin satele noastre oameni care se plâng că nu pot face faţă lucrărilor din gospodăriile lor şi mai cu seamă celor din câmp. „Dar de ce?“ i-am întrebat. „Am rămas singuri şi în sat n-are cine te ajuta. Toţi sunt plecaţi la oraş. Ne trezim cu noaptea-n cap şi trebăluim până seara, când cădem morţi de oboseală. Chiar dacă avem copii şi nepoţi, ei sunt cu treburile lor.

Cât de cât, ne-ar mai putea da o mână de ajutor, măcar în zilele libere, de sfârşit de săptămână, sau în concedii. Dar, săracii, întotdeauna sunt pe fugă. Nici nu poţi sta ca lumea de vorbă cu ei. Rămân câteva ore şi pleacă. Să veniţi odată într-o vineri după-amiază sau sâmbătă să vedeţi cum arată satul nostru, parcă ar fi plin de orăşeni“ – ne mărturisea cu amărăciune o bătrână.

Aproape în faţa fiecărei porţi era trasă o maşină. Agitaţie pe uliţe. M-am oprit la una dintre gospodării.

Pe o laviţă din faţa casei era un „domn“ la patru ace. Am stat un timp fără să intru în vorbă, asistând la dialogul lui cu cei din curte şi casă, pe un ton de comandă. Toţi erau puşi în „viteză“ pentru rapida umplere a portbagajului maşinii.

Băiatul, cu soţia şi nepotul, erau sosiţi de la oraş, unde locuiau. „Aţi ciupelit găina?; mai puneţi şi ceva făină de grâu şi mălai; eu sunt la volan şi nu pot bea, umpleţi ca de obicei damigeana aia de vin şi o sticlă de tărie; ah, să nu uităm laptele. Ştiţi voi, porţia trebuie să ne ajungă toată săptămâna; o, ce scumpe sunt la oraş zarzavaturile şi legumele! mergeţi în grădină şi faceţi câteva legături bune...“ etc.

Mama a apărut la poartă. „Portbagajul s-a umplut «ochi», ficiorul meu“, zise mângâindu-şi odrasla. „Şi-acum, haideţi la masă, că doar de ieri m-am pregătit. Eşti poftit cu drag şi dumneata, domnule, se adresează mie. Uitaţi cum se grăbesc, parcă le-ar plânge copiii acasă.

Tot timpul îs pe fugă, parcă se prăpădeşte lumea asta. Mâncaţi bine, că doar n-o să plecaţi de-acasă flămânzi“, se adresează băiatului: „Îmi pare rău că nu mai staţi, că avem atâtea treburi pe cap, şi-apoi mai stăteam şi mai mult de vorbă, că doar uite cum se duc anii şi mâine-poimâine n-om mai fi...

Dar măcar mai lăsaţi-l pe flăcăul vostru, dragul meu de Florin“. Băiatul a şi venit cu scuzele: „Nu te supăra, mamă, dar nu putem sta. Doar ştii că ne-aşteaptă prietenii şi ieşim la pădure, la un grătar, la o distracţie, să ne mai deconectăm şi noi puţin.“

Duminica, spre seară, satul părea pustiu. Aproape la nicio poartă de pe uliţe nu se mai vedea vreo maşină. Satul a rămas cu povara oamenilor, care pot să o ducă de pe o zi pe alta.

În sinea mea eram revoltat, gândindu-mă cum cei din generaţia noastră îşi ajutau părinţii, fie că erau elevi, studenţi sau veniţi în concediu. Era un cult pentru muncă. Era o ruşine să nu te încadrezi cu ceilalţi locuitori ai satului la orice muncă din câmp când veneai acasă în zilele de sfârşit de săptămână sau în vacanţă.

Şi asta se întâmpla în toate satele româneşti. Dar prima generaţie de tineri plecată la oraş a îmbătrânit şi ea, iar urmaşii ei văd în casa de la ţară doar o vacă de muls. E trist, e tare trist...

Teodor MARIAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2009

֩ Comentarii