Imprimati articolul

De ce fug tinerii de agricultură?

La drept vorbind, răspunsul nu l-am aflat încă. Nu ştim de ce fug tinerii nici de agricultură şi nici de sat. Adică tocmai de locul străbun în care de secole, de milenii, se creşteau animalele şi se cultiva pământul. Ce-i drept, cu multă trudă, dar şi cu mult folos. Un motiv ar putea fi discre­panţa tot mai mare dintre sat şi oraş.

Încercând să desluşim răspunsul la întrebarea din titlul articolului am discutat cu seniorii, cei care, cu mult timp în urmă, au mers la o facultate agricolă în speranţa propăşirii profesionale şi sociale.

Generaţia inginerilor pregătiţi a apus

Printre puţinele lucruri bune pe care şi le amintesc agricultorii atunci când vine vorba de vremurile de dinainte de '89 se numără şi gradul ridicat de pregătire a specialiştilor agronomi.

Unul dintre specialiştii acelor vremuri îşi aminteşte şi acum de perioada în care, tânăr inginer la CAP fiind, îi lăsa muţi de uimire pe mecanizatori atunci când îşi sufleca mânecile şi intra să facă reglajele la combină. Câţi dintre tinerii absolvenţi ai zilelor noastre ar putea să mai facă acest lucru? Greu de spus, nici şcoala nu mai e ce-a fost, nici interesul şi ambiţia lucrului bine făcut nu mai sălăşluiesc în mintea noii generaţii.

I-am auzit pe mulţi fermieri povestind astfel de întâmplări, însă cel mai mult mi-a dat de gândit discuţia cu un domn care, departe de a fi un nostalgic al Epocii de Aur, a găsit entuziasmul să-mi povestească ce însemna şcoala agricolă în urmă cu 30-40 de ani. Făcând o paralelă, acelaşi domn îmi vorbea şi despre un tânăr inginer agronom al zilelor noastre care nu ştie să facă o împărţire banală fără calculator şi care cere răgaz un sfert de oră ca să-şi dea seama câte cisterne de apă au intrat la fertilizarea unei hectar de grâu.

O responsabilitate prea mare pentru urmaşi

Domnul Sever Popa, directorul grupului Sedomar din Piteşti, căci el a trăit neplăcuta întâmplare relatată mai sus, spune că de mai bine de zece ani tot caută forţă de muncă specializată, deşi ultima experienţă cu tânărul inginer l-a bulversat pur şi simplu... prin necunoaştere, nu altcumva.

Mai greu i-a fost să conştientizeze că nici copiii săi nu vor să-l urmeze în activitatea sa. Motivul? „E mult prea greu şi, dacă nu pui suflet în ceea ce faci, mai devreme sau mai târziu eşti nevoit să renunţi“, spunea Sever Popa.

Şi dacă pe domnul Popa, care nu se joacă de-a agricultura ci face performanţă, urmaşii îl refuză categoric, ce pretenţii am putea avea de la un fermier care este pur şi simplu descumpănit la contactul cu realităţile agriculturii de astăzi şi pe care copiii îl văd mereu nemulţumit?

„E numai vina sistemului care nu-l ajută pe ţăran aşa încât copiii lui să aibă motiv să se îndrepte spre această activitate“, îl auzeam spunând într-o zi pe Oprea Ion, pomi­cultor cunoscut din Voineşti, Dâmboviţa. Cum să cer eu copiilor mei să mă urmeze, când ei văd că eu cu o fermă de 4 ha mă târăsc şi abia pot să rezist? Fug învârtindu-se când aud de agricultură!“ mai spune pomicultorul.

Cunoştinţele tinerilor sunt sumare...

„Spre durerea mea“, îmi spunea un inginer trecut binişor de 70 de ani, „tinerii nu mai intră în acest domeniu. Eu am încercat să-i adun, mai spune bătrânul consilier Anghel Ioan, care, undeva lângă Sibiu, veghează şi la această vârstă asupra unei livezi care însumează nu mai puţin de 650 de hectare.

„Cei care se încumetă să vină nu sunt deloc pregătiţi, cunoştinţele lor practice fiind aproape sumare şi foarte puţini sunt cei care rămân să se lege şi să muncească în producţie.“ Părerea inginerului este că, deşi salariile erau mai mult decât decente, tinerii s-au speriat de program sau, mai bine zis, de muncă.

Agricultură la fără frecvenţă nu se poate

Răspunsul la întrebarea noastră îl au doar ei, tinerii absolvenţi ai unei facultăţi de profil, care rămân în domeniu atât timp cât asta nu presupune abandonarea „prea comodului“ oraş. Cât despre îndelung vehiculata măsură de stabilire a tinerilor în mediul rural, te întrebi cum ar putea cei neajutoraţi să pună pe picioare o afacere în agricultură, în mediul rural, atâta vreme cât nici măcar norocoşii care pot primi totul de-a gata, de la părinţi, nu vor să moştenească o asemenea „responsabilitate“.

Demersul nostru nu are darul de a-i descuraja pe tinerii care vor cu orice preţ să obţină o diplomă în domeniu. Vestea cea mai proastă pentru aceştia e că agricultură la fără frecvenţă nu se poate. Evident însă, există şi excepţii. Această formă de pregătire este frecventată şi de mulţi tineri care au în sânge agricultura, dar nu şi posibilitatea financiară de a urma un curs de zi. Din nefericire, ei sunt puţini faţă de gloata celor care vor să obţină doar o diplomă universitară.

Valentina ŞOIMU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.2, 16-31 IANUARIE 2010

֩ Comentarii