Imprimati articolul

Cu ochii pe bogăţiile României

Eforturile cercurilor conducătoare române de a rezista presiunilor politice şi economice ale Germaniei şi Uniunii Sovietice, bazându-şi politica de securitate pe Marea Britanie şi Franţa, prin încheierea unor tratate de neagresiune, precum şi a unor acorduri economice, n-au dus la rezultate pozitive. Cu atât mai mult cu cât numeroase ştiri din Ungaria demonstrau că politica revizionistă a acestei ţări se afirmă cu intensitate sporită.

De altfel, articole apărute în ziarul Pravda reflectă poziţia oficială sovietică favorabilă pretenţiilor teritoriale ungare şi bulgare. La rândul lor, Marea Britanie şi Franţa, aplicând în practică principiul potrivit căruia „nu am prieteni şi duşmani, ci numai interese“, nu doreau decât atragerea ţărilor din sud-estul european în conflictul cu Germania pentru ca ele să câştige timp.

În primul rând, petrolul

Implicate în exploatarea petrolului românesc, mari societăţi engleze au exercitat presiuni pentru a nu lăsa carburantul vital pe mâna Germaniei într-un eventual conflict. Aşa stând lucrurile, Guvernul britanic a cerut României ca, în cazul izbucnirii unui conflict, industria petrolieră din Valea Prahovei să fie distrusă. Părţile au căzut de acord asupra metodelor şi caracterului colaborării asupra înfăptuirii acestui plan.

Partea franco-britanică se angajă să plătească României o despăgubire de 60 milioane de dolari cu ajutorul căreia „să pună industria petrolieră a României în poziţia de a-şi reîncepe activitatea şi de a avea aceeaşi producţie ca în trecut“. Se prevedea, de ase­menea, acordarea unui ajutor de 100 milioane de lei „pentru a acoperi salariile lucrătorilor trei luni şi pentru a acorda anumite indem­nizaţii micilor proprietari care ar suferi pagube în urma distrugerii unor imobile, suprafeţe de teren etc.

Germania câştigă

Presiunea Germaniei, interesată de petrolul românesc şi de materiile prime de care avea atâta nevoie, s-a concretizat în semnarea, la 23 martie 1939, la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti, a Acordului economic româno-german.

După semnare, Gafencu a dat o sumară declaraţie de presă, subliniind ţelurile paşnice ale Acordului: „Avem credinţa, a subliniat acesta, că prin acest act slujim deopotrivă năzuinţele de pace ale tuturor vecinilor, ca şi idealul de independenţă naţională“.

La Berlin – raporta ataşatul legaţiei române – mediile de informaţie şi propa­gandă, presa, radioul, cinemato­grafele mani­festau o explozie de bucurie şi de nădejdi. Articole, conferinţe, filme documen­tare prezentau publicului german bogăţiile României. Un asemenea film prezenta bogăţia şi producţia de petrol a ţării noastre.

În timp, unii istorici au catalogat politica României de atunci ca duplicitară. Că nu este adevărat o demonstrează şi faptul că, din cele trei mari acorduri economice încheiate în 1939 cu Germania (23 martie), Franţa (31 martie), Anglia (11 mai), cele semnate cu Anglia şi Franţa au intrat imediat în vigoare, pe când cel cu Germania a intrat doar parţial, devenind definitiv abia pe 20 ianuarie 1940.

Însă evenimentele ulterioare au făcut ca acordurile cu aliaţii tradiţionali să nu fie aplicate în litera lor, în condiţiile în care – doar un exemplu – România era vital interesată în procurarea de armament – mai ales după dispariţia Cehoslovaciei –, or Anglia, prinsă şi ea într-un mare efort de înarmare, nu se arăta dispusă să onoreze cererile româneşti. În aceste condiţii, ţara noastră a fost nevoită să apeleze la industria Reich-ului.

Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2009

֩ Comentarii