Imprimati articolul

Cristian Hera, omul care decriptează tainele genomului vegetal

Înainte de a fi savant, Cristian Hera este un om de mare caracter. A dovedit acest lucru atunci când autorităţile comuniste l-au pus la greaua încercare de a alege între a fi colaboraţionist şi om de ştiinţă. Specialist în chimia solului, preşedinte al centrului Ştiinţific Mondial pentru Îngrăşăminte ales încă din anul 1996 şi reales la trei congrese mondiale în aceeaşi funcţie, Cristian Hera n-a uitat că datoria sa fundamentală este de a propulsa cercetarea românească.

Nevoia de irigaţii

G.V.: Revin mereu asupra a ceea ce se întâmplă pe câmpuri, domnule academician. La ora actuală, oamenii nu aplică tehnologiile pentru că merg în virtutea inerţiei, cu alte cuvinte nu vor sau nu pot să o facă?

C.H.: Sunt multe motivele pentru care nu se aplică tehnologia. Două le-aţi spus dumneavoastră şi sunt valabile. În primul rând, nu se aplică deoarece fermierul român este sărac şi nu poate să investească. Or, nicio agricultură nu poate fi performantă fără investiţii.

Pe lângă faptul că nu au bani, nu există nici posibilităţi reale de aplicare pe scară largă a unei tehnologii performante, pentru că ţăranul are pământul fărâmiţat. După cum ştim cu toţii factorul limitativ în ţara noastră îl reprezintă precipitaţiile. Ei bine, ca să poţi combate efectul negativ al secetei prelungite este necesară utilizarea apei din irigaţii.
Abandonul irigaţiilor,
greşeala de căpătâi

G.V.: Fără îndoială, aşa este. Din păcate, cred însă că sistemul hidroameliorativ a cunoscut cea mai mare involuţie în ultimii 20 de ani.

C.H.: Una dintre marile dureri pe care le am ca specialist ce şi-a dedicat viaţa ideii de performanţă este că, din cele 3,2 milioane de hectare care au fost amenajate pentru irigat, cele mai multe sisteme au fost distruse şi deci nu se mai poate folosi irigaţia la nivel de performanţă. Acum ştim că e necesar ca aceste sisteme să fie refăcute după o tehnologie modernă în care apa trebuie aplicată cu picătura la rădăcina plantelor odată cu elementele nutritive pentru ca acestea să fie valorificate cât mai bine. Dar nu este destul numai să ştim.

G.V.: Se vorbeşte mult în ultima perioadă despre aplicarea chimiei în agricultură, în sensul în care se doreşte să mâncăm produse cât mai naturale. Cât este adevăr şi cât este o temere fără temei?

C.H.: Problema este extrem de actuală şi controversată pe plan mondial. Se înţelege că cel care vă vorbeşte, fiind specialist în domeniul agrochimiei, militează pentru aplicarea raţională a tuturor factorilor ce conduc la creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă. Pe de altă parte, nu sunt împotriva agriculturii ecologice, biologice sau organice care să conducă la obţinerea unor produse mai sănătoase şi care să înlăture aşadar din componenţa lor anumite elemente ce ar putea avea un caracter de toxicitate.

Daţi-mi însă voie să vă spun, din punctul de vedere al specialistului, că de fapt nu există nicio diferenţă chimică între ionii de amoniu, nitraţii şi fosfaţii ce se găsesc în compoziţia solului şi aceleaşi componente care vin în sol prin aplicarea îngrăşă­mintelor. Problema este însă cât, cum şi când dai ca îngrăşământ pentru nutriţia plantelor. Aceasta este ştiinţa folosirii raţionale a îngrăşămintelor pentru care eu militez.

Cercetarea –  recunoscută, dar nesprijinită

G.V.: Toată lumea ştie faptul că, fără cercetare, nu există progres, fără progres nu există tehnologii şi fără tehnologii nu există producţie, deci totul se condiţionează. Care este situaţia cercetării agricole în România?

C.H.: Eu nu neg că rolul cercetării pentru creşterea producţiei este luat în considerare de toată lumea, dar de la a-l recunoaşte şi până la a-l pune în practică este cale lungă. După 51 de ani petrecuţi în cercetare, cea mai mare insatisfacţie a mea este că, timp de aproape 20 de ani, nu am reuşit să promovăm şi să aprobăm legea cercetării agricole, care ar fi putut să conducă la revitalizarea acestei activităţi.

Prin urmare, vă mărturisesc cu regret că cercetarea ştiinţifică se găseşte într-o mare dificultate. Cercetătorii cu performanţe, care aveau capacitatea de a inventa, au plecat în domenii mult mai bine plătite.

Să nu uităm că cercetarea din agricultura românească şi rezultatele obţinute de cercetătorii români au fost cunoscute şi recunoscute nu numai pe plan naţional, ci şi mondial. Institutul de la Fundulea, prin dr. doc. Viorel Vrânceanu şi echipa de cercetători de acolo, a realizat primii hibrizi de floarea-soarelui din lume. Soiurile de grâu realizate de dr. Nicolae Săulescu au o rezistenţă cu totul deosebită la condiţiile nefavorabile de mediu.

G.V.: Ce se întâmplă cu patrimoniul Academiei: a mai rămas ceva din el?

C.H.: A fost devastat şi am pierdut un tezaur ştiinţific fără egal! În vremea ei de agonie, cercetarea agricolă avea la dispoziţie 151.000 ha, din care au mai rămas 18.000 ha. În prezent, Legea cercetării agricole a fost în sfârşit aprobată, dar mărturisesc că este foarte greu să acţionăm pentru reconstrucţia acestei activităţi şi pentru salvarea a ceea ce mai există.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2009

֩ Comentarii