Imprimati articolul

Corabie fără căpitan?

Nervi de iarnă întinşi la extrem.

Orizonturile aromesc a iz de primenire. E primăvară în ianuarie, vorba cântecului. Ceea ce anticipam în comentariul trecut s-a împlinit. Energiile umane sunt anevoie de încătuşat. Sabia, vestita sabie a lui Damocles, ameninţă să cadă. La români povestea cu drobul de sare e una pilduitoare. Cineva tot trebuie să îndrăznească, să aibă iniţiativa.

Trădarea, de orice fel ar fi ea, se plăteşte.
Odată şi odată.

M-a pus pe gânduri, mai săptămânile trecute, întâmplarea cu vasul italian de croazieră Concordia.
Pilotat neghiobeşte, noul Titanic s-a dat la fund. Căpitanul a evadat dând bir cu fugiţii, abdicând de la importanta lui misie.

Şi-a încălcat mişeleşte jurământul.
Urmează judecata. Şi nu va fi una îngăduitoare.
Au, se pare, ceva comun aceşti căpitani de cursă lungă. Obosesc prea lesne. Şi mai cred că între ei şi catarg nu mai sălăşluieşte nimeni.

Fac abstracţie până şi de Bunul Dumnezeu.
Totul până într-o zi.
Dar s-o luăm pe degete!

Nu e prea greu să-ţi imaginezi că orice neajuns odată acutizat declanşează nemulţumiri sociale.
A da veşnic vina pe criză e ca şi cum i-ai acuza pe oameni că mai vieţuiesc.

În plus la noi, la noi la români, crizei economice i se suprapune o adevărată criză morală.
Aşa se face că cele trei componente ale păcii sociale – securitatea alimentară, de sănătate şi personală – au fost date la spate.

„Se descurcă fiecare cum poate“, a decretat vlădica. Nicio asemănare cu întâmplarea de pe vasul recent eşuat!

La noi, decidenţii aplică legea veşnicirii în dregătoriile pe care, vezi bine, le ocupă doar vremelnic.
Lor li se cuvine totul! Dialogul e unul al surzilor.

Averea ţării a fost dijmuită.
Calicii de odinioară sunt astăzi prosperi nababi.
Poate deci crede sătulul flămândului?
La noi, investiţiile, câte sunt, poartă în ele stigmatul lăcomiei.

Nu oportunitatea contează, ci întotdeauna profitul celor cu pâinea şi cuţitul.
Legea economică de bază – tăierea, ciuntirea cheltuielilor sociale.
Foarfeca nesăbuinţei a retezat salarii, pensii, ajutoare sociale, bugete primordiale prin importanţa lor, precum agricultura, învăţământul, sănătatea, liniştea publică.
Urmarea? Săracă ţară bogată!

Privesc iarna de afară şi mă ia cu fiori.
Unde sunt zăpezile de altădată?
După un an agricol bunicel, an de pe urma căruia au beneficiat toţi samsarii de ocazie, Cel de Sus ne-a cam tăiat raţia.

Prostia are preţul ei!
Dezmăţul crizei alungă speranţele.
Fiindcă nu acţiunea, faptele sunt chemate să revigoreze o economie prea adânc secătuită, ci şmecheriile politice şi ignoranţa.

„Omul potrivit la locul potrivit!“ a devenit la noi, la noi la români, o spusă desuetă.
Calificarea profesională „a celor din capul trebii“, cum zicea Sorescu, e „şcoala vieţii“.

Aurul cenuşiu are preţ de tinichea.
Cineva observa că, în evoluţia ei, criza care bântuie acum, ca o fan­tomă, omenirea are trei moduri de se manifesta.

Unul liniar – atunci când prosperitatea pare instalată pentru totdeauna.
Nu e cazul cu noi!

Apoi un al doilea – care seamănă cu peisajul mioritic – Deal şi vale adică!
În sfârşit, cel mai devastator, inspi­rat parcă de mişcarea brauniană. Fără ieşire iminentă adică. Năucitor, dezolant, degradant.

Cam pe aici pluteşte vasul nostru în derivă.
Nu e prea departe momentul scufundării.
Aşa că, precum ne-a demonstrat-o viaţa – ochii pe căpitan!

Oricare ar fi el!
E ceea ce ne-a învăţat încă o dată primăvara din iarna acestui nou început de an!

Gheorghe Verman
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2012

֩ Comentarii