Imprimati articolul

Ce a fost şi ce a mai rămas din patrimoniul pastoral naţional

În demersul nostru publicistic, încercăm să prezentăm o imagine de ansamblu a agriculturii româneşti. Conştienţi de faptul că din cadrul acestor preocupări nu poate lipsi o verigă foarte importantă a zootehniei, şi anume pajiştile, am încercat să aflăm care este starea patrimoniului naţional pastoral.

În acest scop ne-am adresat unui specialist în domeniu, şi anume domnului Iosif Razec, director al Centrului de Cercetare şi Cultură a Pajiştilor. Reflecţiile domniei sale îndeamnă nu atât la meditaţie cât la măsuri menite să înlăture distorsiunile cu care se confruntă acest sector.

– Domnule director, am dori pentru început să ne vorbiţi despre importanţa pajiştilor în zootehnie.

– Pentru zootehnie pajiştile reprezintă o resursă majoră de susţinere a ei la nivelurile productive şi calitative, în special la speciile de taurine şi ovine, cărora le asigură peste 70% din necesarul anual de furaje în echivalent masă verde.

Producţia de carne ce se poate realiza pe pajişti este 400-600 kg/ha la tineretul taurin, iar cea de lapte de 3.500-4.500 l/ha, reprezentând cel mai redus cost de producţie.

Ignoranţă sau rea-voinţă?

– Cum aţi defini situaţia pajiştilor din trecut şi care este, prin comparaţie, starea lor actuală?

– Ca şi alte ramuri ale agriculturii româneşti, patrimoniul pastoral al României a avut de suferit. Dacă înainte de 1989 în multe zone se practica o exploatare raţională a pajiştilor, schimbările economice şi sociale petrecute în perioada postdecembristă au dat naştere unui proces de degradare, care acuză ignoranţa sau exploatarea iraţională a pajiştilor. Au fost deteriorate grav sau chiar scoase din circuit suprafeţe însemnate de păşuni şi asta din cauza abandonului sau a modului necorespunzător de valorificare prin suprapăşunat sau subpăşunat.

Efectele acestor acţiuni se regăsesc astăzi în productivitatea scăzută a pajiştilor, care nu depăşeşte 5-7 tone de masă verde la hectar. O astfel de producţie abia permite o încărcătură de animale cuprinsă între 0,2-0,5 UVM /ha. Situaţia în care se află pajiştile din ţara noastră nu se regăseşte în nicio altă ţară membră a Uniunii Europene.

– Domnule Iosif Razec, să discutăm şi despre pajiştile montane. Cum sunt acestea întreţinute sau ce ar trebui făcut pentru menţinerea bunăstării lor?

– Pentru fiecare păşune ar trebui stabilit un aranjament pastoral.

Acesta este, de obicei, un element dintr-o serie de măsuri şi acţiuni tehnologice de ameliorarea a păşunilor montane din cadrul unui program de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor. De regulă, programul acesta se derulează pe o perioadă de cinci ani, timp în care se întreprind şi acţiuni de prevenire şi combatere a paraziţilor la animale, în raport cu starea şi folosinţa păşunii şi cu cerinţele economice locale.

Formele asociative, doar un deziderat

– Există în România, la momentul actual, forme asociative de exploatare în sistem intensiv a pajiştilor?

– Noi nu dispunem de date statistice în acest sens, dar avem cunoştinţă de existenţa unor conducători de exploataţii agricole, crescători de animale, care au înfiinţat suprafeţe de pajişti intensive şi care sunt foarte mulţumiţi de acestea.

– Am discutat mai devreme despre consecinţele unei exploatări iraţionale a păşunilor. Cum ar trebui să se desfăşoare acest proces pentru a nu dăuna pe viitor dezvoltarea pajiştilor?

– În primul rând, este nevoie de un program raţional, care să respecte perioada de refacere a covorului vegetal după fiecare ciclu de păşunat. Prin el se stabileşte data la care animalele vor fi scoase la păşunat şi bineînţeles se vor clarifica aspectele ce ţin de întreţinerea pajiştilor. Şi mă refer aici la curăţarea păşunilor, eliminarea buruienilor toxice, înlăturarea excesului de apă, modul de grupare a animalelor, precum şi la acţiunile sanitar-veterinare obligatorii.

Teoretic programul există, practic...

– Domnule Razec, vă rugăm să ne spuneţi ce s-a făcut concret pentru îmbunătăţirea situaţiei pajiştilor din România şi ce ar trebui să facem pentru a fi mai bine decât atât?

– Au fost emise o serie de acte normative ce vizează redresarea producerii furajelor pe pajişti. În acestea este precizată strategia de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor pe termen mediu şi lung. Sunt stabilite şi măsuri tehnice, organizatorice şi responsabilităţile ce revin tuturor celor interesaţi să redea pajiştilor eficienţa economică. Îmbucurător este că, mai nou, primim tot mai multe semnale potrivit cărora preocuparea deţinătorilor de pajişti pentru o mai bună gospodărire a lor a crescut.

Alocarea fondurilor de sprijin pe unitatea de suprafaţă şi pentru aplicarea măsurilor de agromediu au determinat trecerea la aplicarea unor lucrări de întreţinere pe pajişti, care au ca efect atât îmbunătăţirea potenţialului productiv, cât şi ameliorarea peisajului. Dar acest aspect va continua numai cu condiţia menţinerii şi creşterii efectivelor de ovine şi taurine.

– Putem concluziona prin a spune că situaţia patrimoniului pastoral are perspective de a reveni pe făgaşuri mai bune?

– Teoretic există această perspectivă. Dar ea trebuie valorificată printr-o bună gestionare a pajiştilor şi prin educarea oamenilor care le întrebuinţează. Este necesar să înţelegem că pajiştile nu pot fi surse regenerabile de hrană pentru animalele noastre decât dacă vom avea în vedere o exploatare şi o întreţinere corespunzătoare a lor. Un factor perturbant îl reprezintă numărul tot mai mic de specialişti în acest domeniu.

Cât despre fondurile pentru cercetarea în domeniu, aproape că nu se poate vorbi. Acestea sunt elemente care pot pune în pericol posibilitatea continuării activităţii de cercetare, iar urmările acestei stări de fapt îşi vor face resimţit efectul în scurt timp.

Dimensiunea şi structura fondului pastoral cu păşuni al României depăşesc suprafaţa de 3,4 milioane ha, iar fâneţele ocupă 1,5 milioane ha. Acestea, în total, au o pondere de 34% din suprafaţa agricolă a ţării.

Din punctul de vedere al dimensiunii, România se situează pe locul 5 în Europa, după Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Spania şi Germania. Este de precizat că suprafaţa totală destinată producţiei furajelor de volum – 4,9 milioane ha pajişti plus 1,1 milioane ha teren arabil – a României depăşeşte suprafaţa totală agricolă a Belgiei, Olandei şi Elveţiei, luate împreună. Majoritatea suprafeţelor de pajişti sunt localizate în domeniul privat, care deţine o pondere de 97%, iar domeniul public 3%.

Potenţialul de producţie ce se poate obţine de pe pajiştile României este de aproximativ 74 milioane tone masă verde. Practic, se obţin doar  50-60% din această producţie. În condiţiile date, încărcătura medie este cuprinsă între 0,2 şi 0,5 UVM/ha. Prin lucrări nu prea costisitoare, încărcătura cu animale poate ajunge în medie la 0,8-1,4 U.V.M/ha, nivel de încărcare apropiat de cel din Uniunea Europeană.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2009

֩ Comentarii