Imprimati articolul

Când speranţa face loc resemnării

Oare de ce şi-or fi zis românii, în marea lor înţelepciune, cum că „timpul le rezolvă pe toate“?

O fi, fără îndoială, ceva adevăr în spusa asta, numai că depinde şi cum şi, mai cu seamă, când sunt aşezate lucrurile în dreapta lor rânduială.

Fiindcă, cu îngrijorare vezi bine, iau seama ca şi Domniile voastre la alunecarea anilor şi chiar a anotimpurilor.
Ca apa din prund.
Ce rămâne?
Adesea ca şi acolo!

Fie prăpăd de moloz, fie maluri surpate fără speranţă de folos ori întregire.
De când am apucat-o pe alt făgaş, din decembrie ’89, nădejdea ne-a fost singurul alean.

„Anul acesta, ne-am zis adesea, iar de nu, poate la anu’!“
Şi vremea a vremuit, viscolele noii noastre istorii colbuind orice speranţă.
S-o luăm pe degete!

Pământul, teoretic cel puţin, s-a întors la matcă.
La stăpânul de drept adică.

Fiecare şi-a primit sfoara sa de ogor, bucăţălind averea tuturor în neaverea fiecăruia.
Fiindcă pământul se cere lucrat, or inventarul de odinioară, mult puţin cât era, a fost zburătăcit şi el în cele patru vânturi.

Aşa se face că, în mare parte, după zadarnice încercări de a reveni la tradiţie, cu boi ori vaci înjugaţi, oamenii au lăsat-o baltă.

Milioane de hectare zac înmărmurite de o soartă nemeritată.
Ţara „eminamente agricolă“ de odinioară a devenit, cel puţin pentru plugari, locul unde nu se mai întâmplă nimic.

Speranţa a făcut loc resemnării şi fiecare, orbecăind prin oceanul de sărăcie, se descurcă cum poate.
Spectrul deşertificării
Fiindcă, e vremea s-o recunoaştem, indolenţa ori neştiinţa guvernanţilor a prefăcut „tărâmul îngerilor“ în deşert pustiitor.
Şi, cui ce-i pasă?

A fost, ce-i drept e drept, am trăit un timp în care se părea că peste România se prăvălesc râuri de lapte şi miere.
A fost însă odată ca niciodată!
Banii venetici, împrumutaţi cu camătă feroce şi cheltuiţi tot pe aiurea, au hrănit pentru o vreme speranţa.

Numai că de unde nu pui nu mai ai nici cum să iei.
Şi astăzi, săraca ţara bogată, trăieşte agonia unei maladii nemeritate.
Plăteşte adică dobânzile din care s-au înfruptat cei cu pâinea şi cuţitul.

Deopotrivă câmpul, grădinile, podgoriile ori livezile românilor adastă mâini de gospodar.

Pieţele dospesc acum de arome necunoscute şi neavenite, la care râvnesc, pe bani grei, agricultorii ţării.

Iniţiativele private, oricât de generoase, mor în faşă, fiindcă birocraţia ori imperative europene fără noimă le sugrumă, făcând loc produselor de pripas.

Glasul hotărât al românilor, vocea lor puternică de odinioară s-a prefăcut şi ea într-un fel de murmur, semn că România însăşi a devenit şi ea ţara lui „nu-mi“ ori „nu-mi mai pasă“!

A suflat apoi vântul pustiitor din miază-noapte, crivăţul recesiunii, în fapt, încă un argument pentru guvernanţi de a-şi justifica neputinţa.

Caţavencii şi Tipăteştii lui nenea Iancu sunt la modă, încât adunarea ţării însăşi a devenit un alt fel de gaşcă a altor dar mereu aceiaşi „Gugamiţă“ Dandanache.
Şi peste tot, şi peste toate, această fantomă a crimei organizate, care îşi arată colţii de fiară, expresia fără dubii a alienării unei naţii.

Grevele, nemulţumirile de tot felul întunecă şi ele cerul şi aşa destul de înnourat al României democratice contemporane.

Sigur, ne şoptim în barbă, ca buni români, „lasă, timpul le va rezolva pe toate“.
Numai că, dragii mei, dar dacă timpul nu va mai avea răbdare?
Aud?

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 5, 1-15 MARTIE 2009

֩ Comentarii