Imprimati articolul

Bucegii – tainiţă fără chei

Scormonesc, fără vreun scop, prin podul copilăriei. Răscolesc, întorc lucruri cu susul în jos, „defrişez“ lăzi şi geamantane. Nu caut nimic în mod special. Mi-e dor doar de amintiri. O ilustrată veche cu Sfinxul din Bucegi mă pune pe gânduri. Atâta migală, atâta trudă, atâta relevanţă în figura omenească – sau poate divină? – din faţa mea. Mereu m-am întrebat dacă mână de om a cioplit în piatră chipul acestuia sau natura a făcut asta, cu de la sine putere.

Aici e vatra sacră?

Bucegii... Cei mai cunoscuţi şi cei mai la îndemână munţi ai României, pentru o parte din sudişti, în special din Bucureşti. Poate şi cu cele mai frumoase staţiuni. Cert, cu amprente definitorii pentru poporul care suntem: Vârful Omu, Sfinxul, Babele. Puţini sunt cei care nu au auzit despre acestea, toate. Dar sunt convinsă (ca şi mine) că nu mulţi cunosc misterele Bucegilor. De fapt, din legende şi cercetări, nu putem decât să facem speculaţii.

Se spune că, de pe Vârful Omu, mai ales în nopţile cu lună, când întreaga natură e luminată ca-n palmă, se vede Dunărea şi Marea Neagră. Tot aici, în Bucegi, sunt specialişti care plasează muntele sfânt al dacilor, Cogaionon. „Până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el“. Aşa a notat şi a ajuns până la noi Strabon, în scrierile sale despre daci, referindu-se la marele preot Zamolxis, devenit mai apoi sfânt.

Ca muntele, şi apa. Că muntele sfânt e Ceahlăul, Grădiştea Muncelului sau Bucegii, încă nu se poate afirma cu certitudine. Dar, dacă la sfârşit de noiembrie, privim cu atenţie Vârful Omu, putem să surprindem, în chip bizar, umbre ciudate. De chip de om. De om împietrit. Ca Sfinxul. Sau de zeu păgân şi neîmblânzit de ofranda vecinătăţii cu cerul. Poate că umbra îl reliefează chiar pe Zamolxis, aşa cum l-a încrustat nefiresc şi de neînţeles în scurgerea sa, timpul.

Apa vie, dincolode legendă

Ştiinţific vorbind, Vârful Omu ar fi centrul arcului muntos al Bucegilor şi de aceea se reflectă imaginea ciudată. Şi, totuşi, deşi e centrul lanţului, deşi e mai înalt decât toate celelalte piscuri ale Bucegilor, vârful ăsta se joacă parcă de-a v-aţi ascunselea cu lumea. Acum îl vezi, în timp ce sufli pe traseu, în toată splendoarea sa. Mai faci un pas şi realizezi că nu mai este.

Deducţia specialiştilor, printre care Nicolae Densuşianu, merge mai departe: în ciudatul munte îşi are izvoarele râul Ialomiţa, care susură amarnic pe lângă Sfinx şi Babe. Iar sub Vârful Omu se află, cică, o grotă fără sfârşit, cercetată numai în parte, pe mai bine de 20 de kilometri, fără să i se dea, ca oricărei grote, de liman.

Din grota asta, sau din apropiere de ea, îşi trage seva un izvor, despre care măsurătorile spun că are cea mai curată apă din lume. Adevărată apă vie... Şi iarăşi vin cei care au studiat ciudăţeniile Bucegilor şi spun: aici, pe Omu, unde pietrele imense şi de forme stranii par altare preistorice, s-ar încărca trecătorul cu o energie pozitivă inexplicabilă.

Ca şi cum însuşi Zamolxis a făcut incantaţii pentru el şi l-a pus în legătură cu infinitul. Desigur, nu vorbim despre turiştii iresponsabili care aruncă maldăre de gunoaie peste tot, care beau în buza muntelui ca ultimii dintre birjari, care scrijelesc propriile epopei în piatra crâncenă a veşniciei.

Oare, când romanii au cucerit Dacia, au ajuns şi la muntele sfânt al dacilor? Oare vitejii şi vajnicii noştri înaintaşi şi-au lăsat cel mai sacru dintre locuri, unde se închinau Marelui Preot, la mâna cotropitorilor? Oare poate să fie Vârful Omu muntele lor sfânt?

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2009

֩ Comentarii