Imprimati articolul

Brazda şi obrazul gospodarilor

Trebuie s-o recunoaşteţi! Odată cu vremuiala vremurilor, tot mai adesea nu ne dă pace întrebarea cu „De ce la ei se poate şi la noi ba“? Răspunsul, pe cât de complicat pare, tot pe atât de simplu este. Aşadar, s-o luăm pe degete. Nu contestă nimeni cred adevărul-axiomă potrivit căruia nu poate exista progres, aşadar bunăstare, fără prefacere continuă, fără schimbare adică.

Ce am pus în loc? Prin urmare dărâmi ceva pentru a edifica altceva, mai aproape de exigenţa aşteptărilor vremii prin care calci. Legenda românească a Meşterului Manole de altfel face trimitere la o asemenea poveste adăugând, dovadă că românii au aur cenuşiu, că nimic nu devine durabil dacă nu aşezi noua temelie pe însăşi inima, sufletul tău. Oricum ai da-o, până la urmă trebuie să sacrifici ceva.

Manole şi-a sacrificat iubirea, dovadă a renunţărilor supreme în numele duratei. Ei bine, observ de la un timp ziceam că marile adevăruri s-au prelins în legendă, în vreme ce noi, noi românii, batem pasul pe loc mulţumindu-ne cu „pică pară mălăiaţă“. Aşadar am renunţat la cooperative, am spulberat în cele patru vânturi bruma de mecanizare cu care agricultura românească îşi făcea de bine de rău treaba; am secat sistemele de irigaţii, am risipit averile de miliarde ale fostelor gospodării de stat, am… Doamne, câte am mai făcut una cu pământul, dar, se vede acum cu ochiul liber şi se simte cu sărăcia lucie, n-am pus nimic în schimb.

Vocaţia pierdută

Românii au vocaţie constructivă. Dar, cel mai adesea doar când e vorba să robotească pe pământ venetic. Trăim de o bună bucată de vreme tragedia viiturilor, ca un bivol negru, ori de câte ori

Maica Natură se supără pe noi. Şi cum n-ar face-o dacă securile au pus la pământ milioane de hectare de pădure? În Mehedinţi, Caraş-Severin, Bistriţa-Năsăud, Dâmboviţa, Buzău, Vrancea – dar unde, Bunule, n-au despicat puhoaiele pământul în două coborând cerul cu zăpoarele lui pe moşiile altcândva „piciorul de plai şi gura de rai“ cu care România, tărâm al îngerilor, a fost dăruită din moşi strămoşi?

Altcândva brazda era obrazul gospodarului. Răsturnată, semănată şi culeasă la vreme făcea fala ţăranului. Acum milioane de hectare găzduiesc doar viscolul iernilor ori arşiţa verilor adăstând ceasul al 12-lea când poate, poate le va veni rândul. Mâncăm din grădinile vecinilor şi ne minunăm cum că gustul, genialul gust românesc, s-a pripăşit în uitare. În plus, luaţi de valul ostil al străinătăţii, aruncăm noi înşine cu piatra. Pare, dar nu este doar prostie

Băgăm de seamă aşadar acum, acum după amar de ani, că ni s-au stresat ouătoarele. Găinile noastre fac ouă altcumva decât cele din Vest deşi, de când ne cam ştim, generaţia acestei întretăieri de secole mănâncă ouă din combinatele avicole aşa cum o fac şi francezii, şi nemţii, şi olandezii şi..., şi..., şi... Da’ o diferenţă există, şi încă una majoră! La noi TVA-ul, adică taxa statului, este la alimente precum la cuie – 19%. În Franţa însă doar 5,5%, în Germania 7% şi exemplele ar putea continua.

Atunci? Atunci facem ce facem şi ne eliminăm noi înşine de pe o piaţă şi aşa sufocată de importuri. Şi situaţia ouălor nu este singulară. Nu cultivăm soia modificată genetic. În schimb, mâncăm carne adusă din Vest şi obţinută cu şroturi de soia modificată genetic. Primăvara care a şi sosit pune probleme dintre cele mai dificile. „Mai semănăm“? – se întreabă fermierii. „E un an bun“ – răspund samsarii. „Şi, noi cu ce ne vom alege la toamnă?“, spun primii. „Cu belelele!“, vă răspund eu. Bugetul agriculturii româneşti bate recordul sărăciei. Ori, vorba bunei mele: „Sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte“. Asta vroiam să vă zic astăzi.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 5, 1-15 MARTIE 2010

֩ Comentarii