• Interviu cu dl Gheorghe Lungu, specialist în educație ecologică la Parcul Național Domogled – Valea Cernei. (Continuare din numărul trecut)

Reporter: Ce ne puteți spune de zonele de protecție?

Gheorghe Lungu: Avem o hartă care arată zonele de protecție în Parcul Național „Domogled-Valea Cernei“. Avem două zone de protecție strictă. Asta-i zona din Domogled, unde sunt fluturii, spre Crucea Albă, și aici avem o zonă care se numește Ciucevele Cernei, unde pădurea este înconjurată de niște ziduri de stâncă naturale. E o pădure în care dacă vrei să intri trebuie să folosești frânghii și trebuie chiar să știi să le folosești. Apoi, trebuie să știi și să ieși.

Rep.: Excursioniștii străini ambițioși ajung prin zonele astea?

G.L.: Acești excursioniști străini, pentru că sunt foarte educați, nu merg decât pe traseele marcate. Știu de la ei de-acasă că, dacă te abați de la traseul marcat, este ilegal, iar la ei amenzile sunt foarte mari și vin deja obișnuiți cu ideea aceasta. Ar putea să facă asemenea lucruri în România dar nu le fac. Există turiști străini care vin aici și fac un fel de turism de aventură. De exemplu, coboară într-o peșteră care are 38 de metri adâncime, un hău întunecat. Dar asta se face organizat, adică avem specialiști care se descurcă cu orice fel de turism... Dacă plătește, îl băgăm și-l extragem, nu-i nicio problemă. Dar se plătește foarte mult, din cauza asta vin numai turiști străini. Un alt motiv pentru care preferăm turiștii străini la turismul de aventură este că sunt educați. Românul, după ce plătește, are impresia că el e șeful și începe să dea ordine. Nu putem să lucrăm cu astfel de oameni și să facem lucruri bune.

Aceasta este doar o pădure industrial exploatabilă. Acolo unde omul nu a exploatat se numește codru. Pentru că acolo cresc de la egal la egal, la fel de sălbatici, mărul fagul, cireșul, nucul și bradul. Toți sunt sălbatici și concurează pentru lumină. Aproape că arată la fel, ca alură. Zona este destul de interesantă, iar din punct de vedere genetic este o comoară. De aceea, nu prea vrem să calce nimeni acolo. De două ori am fost ca să verific cum arată zona. Prima dată n-am ajuns fiindcă am nimerit pe lângă... A doua oară am ajuns și mi-a fost frică să intru. Când a venit vremea să pun frânghie să cobor, când am văzut ce-i acolo, am renunțat și am zis că atunci când voi avea o echipă de oameni de încredere s-ar putea s-o fac. Pe acest pliant, tot ceea ce vedeți cu roșu reprezintă 45 la sută din toată suprafața Parcului Național și se numește zonă de protecție integrală. Tot ce e marcat cu mov era Zonă de protecție strictă. În zona de protecție integrală avem voie să ne plimbăm pe poteca marcată și atât. Nu ai voie să faci mai multe lucruri și urmează vreo 50 de indicații. Aproape nimic n-ai voie. Dacă am fi în Germania în Zona de Protecție Integrală aș putea da amendă și unuia care umblă cu un fir de iarbă-n gură.

Sorin BOCIOACĂ

• Interviu cu dl Lungu Gheorghe, specialist în educație ecologică la Parcul Național

Domogled-Valea Cernei. (Continuare din numărul trecut)

Reporter: Vin și străini în aceste locuri?

Gheorghe Lungu: Mai ales străini... Ei bine, săptămâna trecută a coborât de pe munte un ceh care plecase pe jos din Cehia și în 72 de zile a făcut toți Carpații... La Cascada Vânturătoarea este un fel de paradis pentru cei care fac alpinism și este preferat în special de turiștii din Germania. Aproape că există mici comunități, ba de germani, ba de francezi, formate pe Valea Cernei, unde se întâlnesc și vorbesc câte-n lună și stele.

Rep.: Vin aici occidentalii și dintr-o oarecare nostalgie după vremurile imperiale?

G.L.: Nu. Ceea ce-i interesează acum foarte tare pe străini este faptul că aici natura este chiar... sălbatică.

Rep.: Nu ca la ei acasă.

G.L.: Întocmai. Acesta este cel mai important lucru. Și sălbăticia este dată în zonă de dezinteresul autorităților pentru că avem experiența de pe Valea Prahovei.

Rep.: Concret?

G.L.: Cu bune intenții, autoritățile de pe Valea Prahovei au pus niște tomberoane care au adus urșii, iar aceștia au adus turiști... S-a ajuns la această situație de la niște intenții bune. Aici nu au existat acele intenții bune... Tomberoanele sunt puse recent. Ideea de bază este că atunci când vrem să apărăm natura ar trebui mai întâi să știm cum funcționează ea. Și noi, oamenii, suntem departe, departe de tot, de a afla ce și cum. În natură lucrurile sunt atât de complicate între ele și atât de legate între ele... De la viermi, ciuperci până la urs încât mai avem multe de învățat. Ca să explic copiilor de școală exact ideea aceasta că nu prea știm să protejăm natura le spun povestea unui fluture,  albăstrelul (Maculinea teleius). Anul trecut a fost declarat Fluturele Anului pentru că doi cercetători din Cluj i-au publicat în National Geographic povestea. Albăstrelul depune ouă doar pe florile care se află pe pășunile întreținute; omida care iese din acel ou își dă drumul în iarbă și de acolo nu știe să se hrănească, este preluată de furnici, băgată în furnicar, curățată, hrănită până când crește mare și se face fluture din nou. Fluturele iese-n zbor din furnicar și-o ia de la capăt. Nu știm cum păcălește omida furnicile...

Rep.: Simbioză?

G.L.: Nu, pentru că furnicile nu obțin nimic la schimb. Dimpotrivă. Omida aia mai mănâncă și niște ouă de furnici dacă rămâne fără mâncare. Dacă nu există exact pășunea aia întreținută, exact specia aia de furnici, nici fluturii nu mai apar. Cam așa stau lucrurile în natură. Complicate și legate între ele, la nivele la care noi suntem depășiți din punctul de vedere al cunoașterii.

Toate poveștile din natură sunt povești care, începând cu aceea cu fluturele, nu prea seamănă cu lumea în care trăim pentru că noi nu suntem capabili să studiem atâta complexitate. Cam asta este.

În rest, pe Valea Cernei trăiesc toate animalele din România. Adică avem 27 de urși care au intrat la hibernat, iar  acum trebuie să fie mai mulți pentru că au și pui.

Rep. Sunt monitorizați?

G.L.: Desigur. În perioada de începere și sfârșitului iernii rangerii Parcului patrulează prin zonă și pun pe hartă, cu coordonate precise, fiecare urmă pe care o găsesc, nu neapărat de urs, ci de absolut orice animal. Ca urmare a acelor urme care se centralizează aici, biologul parcului, cu puțină matematică, află exact care este populația. Vidra este animalul care trăiește acum în porțiunea de lacuri pe Valea Cernei pentru că apa este destul de scăzută și nu mai poate să pescuiască. În schimb vidra, în România, în ultimul timp o duce foarte bine pe Dunăre pentru că a învățat să mănânce din plasele pescarilor. La fiecare 2 kilometri pe Dunăre există o plasă pescărească. Vidra merge, mănâncă o bucată dintr-un pește, o bucată din alt pește și nu se prinde niciodată în plasă. Își vede de treabă. Așa o duce bine vidra pe Dunăre. În cazul în care s-ar da o lege și-ar dispărea acele plase pescărești toate vidrele vor avea o mare problemă deoarece nu mai știu să pescuiască. Înțelegeți că atunci când ajutăm natura, de fapt, o slăbim? În momentul în care dai de mâncare unor porci mistreți crește populația de porci și devin slabi din punct de vedere genetic și s-ar putea să se și îmbolnăvească.

Rep.: Cu peștii cum mai este prin Cerna?

G.L: Există inclusiv păstrăv, nu avem probleme. În lacul Iovanu, care se află în nordul parcului și într-un loc foarte greu de ajuns, avem zvonuri, n-am reușit să verificăm cum că a reapărut lostrița. Păstrăvii n-au fost văzuți niciodată. Există o poveste pescărească conform căreia bagi degetul în apă și vine un păstrăv care are un metru jumate să vadă ce se-ntâmplă, dacă nu cumva te mușcă de deget.  În realitate, păstrăvul se ferește de absolut orice umbră care vine pe deasupra apei... Afară de aceia care fac grătare pe acolo... Numai că aceștia lipsesc... Mergi două zile pe jos, prin zone uneori fără poteci, trebuie să dormi într-o zonă absolut neamenajată. Nu e deloc comod. Nu-i așa de simplu de-ajuns acolo. Și nu ajunge oricine. Odată ajuns, dacă te-ntorci cu bine, te potolești pentru un an-doi nu-ți mai arde pentru că nu-i așa de ușor, e periculos fiecare pas pe care-l faci. Sunt zone relativ necălcate de oameni, greu accesibile.

(va urma)

Sorin BOCIOACĂ

Un prădător enigmatic se deprinde din umbra pădurilor. Mișcările lui sunt de mătase. În afara urmelor lăsate pe zăpadă, nimic nu îi trădează prezența. Este al treilea mare prădător al României, un animal pe care extrem de puțini oameni, doar cei mai privilegiați dintre noi, au șansa de a-l vedea. Este Lynxul European, pantera Carpaților, o specie amenințată cu dispariția, declarată monument al naturii. Un vânător singuratic care a găsit refugiu pe continentul european. Aproximativ 2.400 de râși trăiesc aici, iar țara noastră adăpostește aproximativ 1.600 de exemplare. Carpații românești sunt așadar un sanctuar al acestei specii. Dar până când? Din nefericire, România este încă una dintre puținele țări în care este permisă vânătoarea râsului. Așa că numărul 1.600, contestat de activiștii pentru natură care susțin că vânătoare este o industrie, ar putea scădea vertiginos. Și atunci mă întreb, ce importanță are că ești declarat monument al naturii dacă asta nu te ajută să rămâi în viață?

Silviu Matei

„Ca fotograf wildlife am avut privilegiul de a vedea multe animale sălbatice. Însă, când a apărut râsul în cadrul obiectivului meu, am avut un sentiment pe care nu pot să-l descriu. Primul râs l-am fotografiat în 2007 din pură întâmplare, pentru că subiectul era de fapt cocoşul de munte. În 2012 am avut a doua şansă de a-l vedea, iar în primele secunde m-am întrebat dacă să îi fac poze sau doar să-l privesc. L-am privit fără să fac nimic aproape un minut. Am vrut să mă bucur de prezenţa lui, pentru că este un animal extrem de greu de văzut. Teritoriul lui este foarte vast, parcurge distanţe mari în căutarea hranei, dar are abilitatea de a rămâne nevăzut.“

Text: Laura Zmaranda

Foto: Silviu MATEI

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 - pag. 58