Comerțul cu vite a reprezentat, încă din cele mai vechi timpuri, una dintre ocupațiile de bază ale românilor. În special în zonele de munte, vițeii erau crescuți, apoi vânduți atât în estul, cât și în sudul României. În timpul regimului comunist, complexele de îngrășare a vitelor se înmulțiseră și se întinseseră în toată țara. Vițeii din România plecau cu vapoarele în lumea arabă, în schimbul petrolului, al portocalelor sau pentru produse textile. După 1989, lucrurile s-au schimbat brusc. Exportul s-a prăbușit, efectiv. Fermele au început să se închidă, una câte una. Cei care lucrau în ele au trebuit să se reprofileze. Ocupația lor, aceea de a crește viței pe care să îi vândă mai apoi marilor ferme ori abatoarelor, s-a transferat către gospodăriile țărănești, care mai îngrașă încă unu-doi viței pe lângă casă, ori către firmele străine, din vestul Europei. Există însă și excepții de la această regulă. Una dintre ele este Gheorghe Șarlea, din Blaj.

O fermă cu parteneri tradiționali din Grecia și Slovenia

Undeva, la marginea orașului Blaj, am văzut o vilă cochetă, în fața căreia se afla o grădină cu fel și fel de flori, atent îngrijită. Nimic nu te-ar face să te gândești că în curtea din spate se află o fermă zootehnică. Nici măcar o umbră de miros specific pentru astfel de locuri. Totuși, în curtea în care tocmai am intrat se află mai multe grajduri moderne, care adăpostesc momentan aproximativ 200 de viței, cu greutăți cuprinse între 100-150 kg și 300 kg. Aceasta este ocupația de bază a lui Gheorghe Șarlea: cumpără viței de la populație, îi îngrașă, apoi îi vinde unor ferme mari, de regulă din străinătate.

„Am parteneri tradiționali, din Grecia, Slovenia, firme din Constanța și din Oradea. Ei sunt cei care mă caută să îmi ceară viței. E o relație care s-a creat în 20 de ani de activitate. Oamenii știu că la mine găsesc marfă bună“, spune fermierul. Și, într-adevăr, așa este: vițeii sunt cu toții viguroși, bine îngrijiți și plini de blândețe. Cei mai mulți dintre ei sunt din rasa Bălțată Românească. „E o rasă care se face mai bine. Vițeii sunt mai spornici“, consideră dl Șarlea. Cu toate acestea, ici-colo se mai vede câte un Albastru belgian ori un Simenthal.

Utilaje mai ieftine în Polonia decât în România

Cam 200 de viței pe lună vin și pleacă din ferma de la marginea Blajului. Unii dintre ei rămân câte cinci – șase luni aici. Greutatea la care sunt cumpărați este de cca 100-150 kg. Când părăsesc grajdurile au deja peste 300 kg. „Am vândut și viței de un an, care aveau peste 500 kg“, spune fermierul.

Hrana pentru animale este preparată în fermă. Se folosesc mai multe rețete, în funcție de sezon și de greutatea vițeilor. Baza tuturor amestecurilor o constituie porumbul și șroturile de soia. Amestecurile se prepară într-un amestecător prevăzut cu un cântar electronic, care dozează ingredientele conform rețetelor selectate.

În ziua când am ajuns la fermă era o atmosferă de sărbătoare. Motivul îl constituia faptul că o nouă moară pentru cereale trebuia să sosească.

„Am vrut să iau una românească. După ce am tot căutat, am găsit ceea ce mă interesa la Salonta. Dar când am auzit prețul, m-am speriat! Până la urmă am ajuns în Polonia, unde am găsit o moară mai mare și mai modernă. Cu tot cu transport, e mai ieftină decât cea de la Salonta. Nu înțeleg cum se poate asta“, povestește Gheorghe Șarlea, în timp ce ne arată hala pregătită pentru instalarea noului utilaj.

Un alt motiv de bucurie îl constituia faptul că reușise să achiziționeze un camion pentru transportul vitelor. Mașina a fost cumpărată din străinătate, la mâna a doua. Dar este o mare realizare, căci înseamnă economii însemnate la cheltuielile de transport.

„Cerealele nu mai merită“

Pe lângă grajduri și hala pentru moară, în fermă se mai află și un șopron uriaș, care adăpostește utilajele agricole. Toate sunt orânduite așa cum numai în Ardeal sau în Germania se mai poate vedea. Parcă au fost aliniate cu rigla. Unul dintre utilajele de care este cel mai mândru este mașina care înfoliază baloții de lucernă, astfel încât să poată fi mai bine păstrați.

„Acum mai lucrăm cam 70 de hectare, în arendă“, spune fermierul. „Au fost ani în care lucram și câte 400 de hectare, tot numai porumb. La prețul actual al cerealelor însă, fără subvenție, nici nu mai merită să te apuci să cultivi cereale în zona asta.

Și cum încă nimeni n-a luat un leu subvenție...“

Totuși, pe pământul pe care îl are în arendă a cultivat 15 ha cu lucernă, 10 cu rapiță, alte 15 cu orz și a mai pus și ceva porumb, cât să fie asigurat cu un stoc minim pentru hrana animalelor.

„Cel mai important e să fii corect!“

Gheorghe Șarlea a început afacerea în 1994. Din 1996 lucrează pe spațiul actual. Inițial nu a avut decât un grajd și o hală. Încet-încet, de la an la an, a adăugat câte o construcție sau câte un utilaj. Tot așa au venit și clienții: unul după altul. Pentru că au fost mulțumiți, au păstrat relația. La fel și cei care îi vând vițeii mici. Oamenii știu că lucrează cu un partener corect.

„Cel mai important este să fi corect, că atunci lucrurile merg cum trebuie“, repetă fermierul.

Altfel, lucrurile nu sunt deloc chiar atât de simple cum ar putea părea atunci când le auzi povestite la un pahar de vin. A avea furnizori de viței mici și cumpărători pentru cei mari nu reprezintă decât capetele lanțului. Dar la mijloc se mai află o grămadă de verigi. De exemplu, mâna de lucru din fermă. În Blaj mâna de lucru reprezintă o problemă destul de mare. Mai multe firme mari, precum Bosch și altele asemenea, și-au deschis fabrici în oraș. Salariile oferite sunt motivante, așa că oamenii au dat năvală. Nici Gheorghe Șarlea nu-și plătește prost angajații, dar e mai comod să muncești în fabrică decât în grajd. Mai ales iarna...

O altă problemă – nu atât complicată, cât cronofagă – este obținerea actelor necesare pentru transportul și vânzarea animalelor. Sunt necesare certificate sanitar-veterinare pentru fiecare animal în parte. Apoi mai trebuie certificat că în regiune nu se înregistrează vreo epizootie. Toate acestea înseamnă timp și taxe.

Cea mai mare grijă, permanentă, este asigurarea stocului de hrană pentru animale. Permanent ochii fermierului stau ațintiți spre hambare, cântărind timpul pentru care mai ajunge hrana.

„Vedeți dumneavoastră, țăranii ar putea să crească și ei vite și ar fi bine de toată lumea. Numai că Guvernul – și ăsta, și alea de dinaintea lui – își fac batjocură de țărani. De exemplu, cu subvențiile. Suntem la jumătatea anului și încă n-au primit nici măcar un leu din subvențiile care li se cuvin“, crede Gheorghe Șarlea.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2016 – pag. 32-34