Am ajuns la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, într-o zi mohorâtă de toamnă târzie. Poate că mocăneasca de noiembrie și ceața au făcut ca locul să arate, într-o metamorfoză imposibilă a timpului, așa cum o fi fost prin anii 1499-1501, când Radu cel Mare a ctitorit pentru a doua oară așezământul. Ce preț o fi plătit domnitorul Țării Românești pentru a scăpa lăcașul de ochiul sultanului, cel care ordonase ca nicio biserică din provinciile supuse să nu fie mai înaltă decât un turc călare? Sau poate tocmai de aceea a dus-o în deal, pe vârful cel mai înalt de la intrarea nord-estică a Cetății celor 33 de scaune, să vegheze peste câmpii ori pentru ca niciun imperiu asupritor să nu mai fie mai presus de neam și țară.

Spre deosebire de tot ceea ce o înconjoară, Mănăstirea Dealu e ca o deschidere către un alt timp, un alt spațiu, unul de liniște, frumos, culori, parfum, istorie. Complexul în sine este un amestec de stiluri, dar arhitectura dominantă este una sobră, simplă. Prima zidire îi aparține domnitorului Mircea cel Bătrân. Dar nicio urmă, în afară de cea a ceasloavelor, nu amintește de această ctitorie. Arhivele rețin o referire precisă întru-confirmarea existenței lăcașului: la 17 noiembrie 1431 Alexandru Vodă Aldea face danie mănăstirii de călugări două sate, Alexeni și Răzvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Bătrân. 20 de ani mai târziu, pe 28 martie 1451, Vladislav al II-lea donează încă trei jumătăți de sate și întreg muntele Brăteiul. Pe locul acelei biserici Radu cel Mare, obișnuit la curțile europene, acolo unde a studiat, cu somptuozitatea clădirilor, și-a propus să ridice la Dealu cea mai mare mănăstire din Țara Românească. Lucrările au început la 26 august 1499, lăcașul fiind sfințit la 4 decembrie 1501. Dar acest erudit domnitor nu finalizează în întregime așezământul, astfel că ctitoria este continuată de Vlăduț Voievod și Neagoe Basarab. Documentele scriu despre cum îi „uimeau pe contemporani măreția și splendoarea bisericii“, cumva asemănătoare acelora de la Curtea de Argeș, cu diferența că ultima a fost influențată de stilul baroc excesiv. Strălucirea așezământului durează mai bine de o sută de ani.  În 1614 Radu Vodă Mihnea găsește lăcașul „stricat, lovit, sărăcit și surpat cu totul de unguri“. De aceea îi dăruiește Satul Nou, scutit de dări, din veniturile căruia călugării trebuiau „să întărească și să dreagă sfânta mănăstire“. Urmează înfloritoarea epocă a lui Constantin Brâncoveanu, cu o nouă pictură, un timp al fanarioților de neglijență și ruină şi o altă consolidare în vremea domniei lui George Bibescu (1844-1854). Din anul 1979 mănăstirea capătă tot felul de destinații: școala divizionară de ofițeri (1879), depozit de arme (1890-1891), școala copiilor de trupe (începutul anilor 1900), Liceul Militar „Nicolae Filipescu“ (1912), prilej cu care toate chiliile sunt înlocuite cu construcții noi, masive, din cărămidă. Cutremurul din 1940 aduce mari stricăciuni, iar în anii 1953-1956 se fac alte intervenții și  îmbunătățiri, lăcașul căpătându-și splendoarea de odinioară și primind destinația de mănăstire de maici. Astăzi, prin fonduri structurale europene, biserica este (era, la vremea vizitei) într-o ultimă etapă de renovare exterioară.

Cea mai mare necropolă domnească

Deși inexplicabil n-are faima mănăstirilor Putna ori Curtea de Argeș, așezământul de la Dealu este cea mai mare necropolă domnească. Aici își dorm somnul de veci ctitorul Radu cel Mare, fratele Vlăduț Voievod,  sora jupânița Caplea, fiul Radu Vodă Bădica, Vlad Înecatul, Pătrașcu Vodă cel Bun și Mihai Movilă. Cel mai însemnat mormânt din marmură albă este cel care adăpostește capul voievodului Mihai Viteazul, adus la Mănăstirea Dealu în anul 1601, furat fiind de pe Câmpia Turzii de către paharnicul Turturea și înhumat cu toate onorurile de Radu Buzescu. Astfel a fost respectată dorința domnitorului de a fi înmormântat la Dealu. Pe lespede stă scris: „Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voievod, ce au fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trup zace în Câmpia Tordei. Și când l-au ucis nemții anii au fost  7109 (1601), în luna lui august 8 zile. Această piatră ou pus jupân Radu Buzescu și jupânița ego Preda.“ (În realitate, voievodul a fost ucis din ordinul lui Basta de valonii din tabăra acestuia, cel care i-a tăiat capul, imediat după asasinat, fiind într-adevăr neamț). În timpul Primului Război Mondial, capul voievodului a fost dus în locuri tainice și redepus în mormânt în 1920, prin grija regelui Ferdinand.

Blestemul Sf. Nifon

Zidirea stă sub semnul unei legende. Se spune că voievodul Radu cel Mare a vrut să pună capăt perioadei de suferință a bisericii Țării Românești, generată de anumite interdicții impuse de Înalta Poartă. În consecință, l-ar fi plătit bine pe Baiazid (probabil al II-lea), înduplecându-l să-l lase să-l aducă la Dealu pe fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon, exilat de sultan la Adrianopole. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1503, când Nifon a fost întâmpinat cu mare fast la Târgoviște și cu următoarea promisiune a principelui român: „Eu o să domnesc, iar tu să ne fii dreptar în legea Domnului. Să ne fii păstor sufletesc și sol nouă la Dumnezeu.“ La scurtă vreme însă la curtea domnească s-a pripășit Bogdan Vornicul, un boier alungat din Moldova din ordinul lui Ștefan cel Mare. El își lăsase nevasta și cei cinci copii în urmă, iar în Țara Românească s-a vârât pe sub pielea lui Radu și a orânduit nunta cu sora acestuia, frumoasa jupâniță Caplea. Soția părăsită îi aduce la cunoștință Sf. Nifon întreaga nelegiuire. Fostul patriarh l-a chemat pe Bogdan și l-a îndemnat să se întoarcă la familia lui, dar fugarul i s-a plâns lui Radu, țesând tot felul de intrigi și minciuni. Până la urmă, Sf. Nifon este alungat de la curte.

Înainte de a lua calea Sf. Munte Athos, acesta îi spune domnitorului: „Blestem va fi pe capul tău și neamurile tale. În mari suferințe și dureri vei muri și multe nevoi au să cadă asupra țării tale. Atunci mă veți căuta, dar nu mă veți găsi.“ La scurt timp, Radu cade la pat, răpus de o boală grea. În țară izbucnesc răzmerițe, epidemii, gâlceavă între boieri. Voievodul trimite după Nifon, dar acesta deja se petrecuse în lumea drepților. În 1508 se prăpădește și Radu, dar el nu-și găsește liniște nici sub lespedea de mormânt, niște forțe neștiute zgâlțâie locul, cripta se deschide mereu, vietăți ciudate ies din mormânt. Ajuns domn al Țării Românești, Neagoe Basarab a decis să încerce să ridice blestemul de la Dealu și din țară. A mers la Muntele Athos, a plătit bani grei, a adus rămășițele Sf. Nifon și le-a înhumat peste mormântul lui Radu cel Mare. În prima noapte de veghe, când de altfel încetează toate manifestările stranii, Neagoe Basarab are o vedenie: trupurile celor doi stau față în față, de-o parte Radu, cu chipul chinuit, întunecat și murdar, de cealaltă parte Sf. Nifon, îmbrăcat în mantie albă și luminat la față. Ultimul prelinge picături de apă sfințită pe mormântul nefericitului domn, iertarea este dată, mormântul se închide de unul singur. Blestemul a fost deci ridicat...

Maria BOGDAN