Imprimati articolul

Din înţelepciunea... înţelepţilor
Arhimede – dincolo de legendă (II) (287-212 i.e.n.)

Observatorul cerului

În ce măsură Arhimede beneficiază de avantajele Muzeului din Alexandria se poate numai bănui. S-a ocupat în primul rând de astronomie, pentru a putea continua tradiţia părintelui său după ce se va întoarce în Siracuza. Pentru această ştiinţă găsea la Muzeu şi la Bibliotecă condiţii excepţionale. Datorită atmosferei favorabile metodelor experimentale folosite de şcoala astronomică din Alexandria, Arhimede şi-a construit singur un aparat pentru măsurarea diametrului solar, cu care a verificat exactitatea rezultatelor obţinute mai înainte de Aristarh.

Istorici ca Titus Livius, referindu-se la activitatea sa astronomică, îl consideră „observator neîntrecut al cerului“ pentru că a calculat toate datele importante ce priveau Soarele, Luna, planetele şi sfera stelelor fixe. Dar contribuţia cea mai însemnată a lui Arhimede în acest domeniu al astronomiei au fost modelele, sferele, cum li se mai zicea, pe care le-a construit, reprezentând cu ele în mic nu numai configuraţia sistemului planetar, dar mai ales mişcarea relativă a principalelor corpuri cereşti.

Începând cu modelul redus, care pare să dateze din această epocă alexandrină, el îşi va perfecţiona necontenit sferele până la aceea pe care o păstra în tezaurul său personal de la Siracuza. După cum afirma Cicero, ea ar fi constituit singurul trofeu pe care Marcellus, cuceritorul Siracuzei, l-ar fi luat cu el. Cicero i-a admirat funcţionarea în casa lui Marcus Marcellus, strănepotul vestitului general.

Sfera era din cupru şi era pusă în mişcare de un dispozitiv care nu mai funcţiona în epoca lui Cicero. Acţionată cu mâna, sfera reproducea fazele Lunii, mişcarea Soarelui şi a planetelor, eclipsele de Soare şi de Lună. Arhimede scrisese, pentru explicarea mişcărilor ei, un mic tratat intitulat „Despre construirea sferei cereşti“, care nu s-a păstrat însă. Modelul său reprezenta de fapt însumarea cunoştinţelor astronomice, după cum le sistematizase Arhimede însuşi.

Mişcările se efectuau aşa cum se văd de pe Pământ. Cel puţin astfel rezultă din textul lui Cicero: „Când Gallus (învăţatul prieten al lui Cicero, care se complăcea să facă demonstraţia) punea în mişcare sfera, se putea observa cum, la fiecare rotaţie, Luna cedează locul Soarelui la orizontul Pământului, aşa cum se întâmplă în fiecare zi pe cer; ca şi pe cer, se puteau observa eclipsele solare, modul cum Luna pătrunde treptat în umbra Pământului...“

Sfârşitul

Partea finală a vieţii marelui siracuzan s-a identificat cu cea a patriei sale, al cărei apărător devenise prin puterea geniului său. A perfecţionat catapultele, construindu-le de diverse mărimi, astfel că proiectilele erau aruncate cu maximum de impuls şi precizie la distanţe variabile, în timp ce catapultele obişnuite băteau numai la distanţe fixe. A construit „ciocuri“ cu braţe mobile, cu funcţiune multiplă. Ele aruncau pietre până la un sfert de tonă sau sfărâmături de plumb, cu efecte asemănătoare şrapnelelor.

Legenda spune că Arhimede era şi în posesia unor oglinzi paraboloidice, cu care, concentrând radiaţia solară, reuşea să incendieze corăbiile asediatoare romane. Întreaga ştiinţă, întreaga sa capacitate tehnică s-au concentrat în această acţiune unică în istoria lumii.

Participarea sa la apărare nu era doar în calitate de constructor. El trebuia să-şi plaseze maşinile în poziţiile convenabile pentru a avea eficacitate maximă, să urmărească deplasarea şi repararea avariilor lor, să fie creierul activ al acestei apărări despre care siracuzanii şi romanii ştiau că se întruchipează în aceeaşi fiinţă. Siracuza a căzut totuşi sub puterea romană în primăvara anului 212 î.e.n., cetatea rămânând intactă ca şi gloria apărătorului ei. Cu ea a căzut şi capul marelui învăţat sub sabia fără judecată a unui legionar roman.

Legendele legate de acest final sunt numeroase. Cităm doar relatarea lui Plutarh: „În momentul cuceririi Siracuzei, filosoful se găsea singur în locuinţa sa, absorbit de cercetarea unei figuri geometrice. Cufundat în gândurile sale, el nu auzea zgomotul şi strigătele romanilor care împânzeau întreg oraşul şi nici nu ştia că cetatea căzuse în mâinile lor. Deodată, în faţa lui se iveşte un soldat roman şi îi cere să-l urmeze imediat la Marcellus. Arhimede a refuzat să plece înainte de a termina demonstraţia problemei pe care o studia. Înfuriat, romanul a smuls sabia din teacă şi l-a ucis...“

„Nimic nu l-a mâhnit mai mult pe Marcellus ca moartea lui Arhimede“, spune tot Plutarh, ca un omagiu al său adus deopotrivă genialului siracuzan şi ilustrului roman.

Din lucrarea „Ce spun înţelepţii despre...“
Autor conf. dr. Lucian IONIŢĂ
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2009

֩ Comentarii