Imprimati articolul

Apropierea de Germania

Încheierea tratatului Molotov-Ribbentrop, urmată de răsunătoarele victorii germane pe Frontul de Vest arătau acum, fără îndoială, că Reichul a devenit arbitrul Europei. „Era, spune Constantin Kiriţescu, singura forţă pe care se putea conta ca sprijin al unor primejdii şi mai grave.“

În urma discuţiilor aprinse, în care Tătărăscu opina în sprijinul intenţiei regelui, iar ministrul de externe, Gafencu, credea că „a schimba atitudinea noastră înseamnă renunţarea la credinţa în cauza noastră naţională“, regele conchide: „Occidentul a dispărut. Nu ar rămâne acum de ales decât între Germania şi Rusia. Ameninţarea rusească ne împinge spre Germania. Trebuie lucrat în acest sens şi repede.“ Regele Carol s-a decis să facă gestul grav al schimbării politicii externe a ţării, în sensul apropierii de Germania. La Consiliul restrâns de Coroană care a avut loc pe 22 mai 1940, el a prezentat în faţa celor prezenţi alternativa: „Persistăm într-o neutralitate, zguduită din toate părţile, ori facem o sforţare pentru a ne adapta la realitate.“

Şantajul Reich-ului

Sesizând poziţia slabă a României, Germania se lasă greu, aşteptând ca aceasta „să i se ofere cu mâinile şi picioarele legate, gata să accepte orice condiţii şi servituţi.“ Este semnificativă nota pe care Gheorghe Tătărăscu o înmânează ministrului Reich-ului la Bucureşti, Fabricius, în care se spune: „România, în cursul ultimilor ani, a dat probe evidente de voinţă de a avea cu Reichul relaţii amicale animate de un spirit de comprehensiune mutuală şi bazate pe colaborare activă în toate domeniile.“

Era aceasta, în ultimă instanţă, o soluţie prin care se încerca să se obţină, ceea ce părea a fi sprijin, garan­tarea integrităţii, în condiţiile noului raport de forţe. În consecinţă, la 27 mai 1940 s-a încheiat în Germania Pactul petrol-armament, iar la 28 mai preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărăscu, l-a convocat pe ministrul german Wilhelm Fabricius, comunicându-i că: „În interesul dezvoltării relaţiilor dintre cele două ţări, cât şi în interesul lor comun de a apăra pacea în sud-estul Europei, prin asigurarea în această regiune a unei colaborări laborioase şi fructuoase, România se vede îndreptăţită ca, odată cu reafirmarea dorinţei sale de pace, în cadrul independenţei şi unităţii ei naţionale, să semnaleze guvernului Reich-ului tulbura­rea pe care ar putea s-o provoace în această regiune măsurile militare care au fost luate la frontierele ei.“

Motivaţia acestui apel al premierului român este susţinută de ceea ce se întâmpla în jurul nostru. Guvernul maghiar consuma fonduri uriaşe pentru propaganda ostilă României, făcând şi intervenţii verbale şi scrise la Berlin şi Roma, organizând provocări la frontieră şi – aşa cum arată documentele vremii – în interiorul ţării. Se cerea urgentarea unei decizii favorabile, invocându-se presiunile „exercitate de o serie de personalităţi ungare care cer o soluţionare grabnică a problemei Transilvaniei prin forţa armelor.“

Între ruşi, bulgari şi unguri

Căpeteniile hitleriste îşi continuau însă politica lor faţă de ambele ţări, aşa cum fusese formulată plastic, în 1938, de către Ribbentrop: „Să ţinem încinse aceste două bucăţi de fier şi să le modelăm în interesul Germaniei, potrivit cu dezvoltarea evenimentelor.“ La rândul ei, Legaţia română de la Moscova informa, la 20 mai, că importante forţe militare sovietice se deplasau în direcţia României, ştire comunicată de Grigore Gafencu, ministrul afacerilor externe, tuturor misiunilor diplomatice străine.

Nici bulgarii nu stăteau degeaba. La 4 mai 1940, într-o convorbire dintre Carl Clodius – împuternicit economic al Reich-ului pentru sud-estul Europei – şi regele Boris, acesta din urmă îşi exprima speranţa „ca acest război să nu se termine fără ca Bulgaria să-şi fi realizat cel puţin una dintre aspiraţiile sale naţionale“ – era evident că subiectul era Dobrogea. Tragedia României se apropia de final.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 7, 1-15 APRILIE 2010

֩ Comentarii