Imprimati articolul

Animalele pentru blană, ca o poveste tristă

Cercetarea zootehnică a cunoscut în ultima perioadă o decădere serioasă, care riscă să ducă la pierzanie tot ce au realizat oamenii de ştiinţă de-a lungul anilor.

În aceeaşi situaţie dificilă se află şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Creşterea Animalelor de Blană de la Târgu-Mureş. Directorul staţiunii, domnul Aurel Vagă, ne-a vorbit despre problemele pe care l-a întâmpinat şi despre şansele, ce-i drept infime, de a reclădi acest sector.

O dizgraţie nedreaptă

La momentul actual, în ţara noastră nu mai există nicio altă instituţie de profil, în afară de staţiunea de la Târgu-Mureş, ale cărei preocupări principale să fie cercetarea animalelor pentru blană. Din nefericire, chiar şi în cadrul acestei unităţi cercetarea a căpătat în ultimii trei ani o conotaţie mai mult teoretică decât practică.

Raţiunile menite să explice această situaţie nedreaptă ţin în primul rând de o politică de desconsiderare a tot ce s-a făcut bun în agricultura românească şi de dezinteresul tinerilor cercetători, a căror atenţie se îndreaptă spre domenii mai sigure. Peste toate acestea s-a suprapus lipsa unui sprijin financiar şi logistic care să permită continuarea activităţilor de cercetare în acest domeniu.

În perioada anilor ’80, staţiunea se afla în apogeul succesului şi nimic nu părea să prevestească destrămarea acestui miraj. La acea vreme, sub cupola staţiunii se regăseau 14.000 de exemplare, printre care se numărau 4.000 de nutrii şi 3.000 de vulpi. Ponderea cea mai mare în creşterea animalelor pentru blană au avut-o nurcile, la aceea vreme staţiunea având în proprietate 7.000 de exemplare.

În prezent, în componenţa staţiunii se mai află o singură fermă, unde sunt crescute vulpi polare şi argintii, dar şi dihori, lupi, nurci, nutrii şi chinchila.

Piaţa blănurilor, ca şi inexistentă

Acestea sunt cuvintele care pot defini piaţa blănurilor. La nivelul staţiunii, producţia reprezintă doar 10%, comparativ cu producţiile obţinute în 1990. La nivelul ţării situaţia este şi mai gravă. Exceptând micii crescători de animale de blană, a căror putere productivă este mică, pe teritoriul ţării noastre, în afară de staţiunea de la Târgu-Mureş, mai există o singură fermă profilată în acest acest domeniu, şi anume cea de la Răcăciuni, din judeţul Bacău.

Având doar două unităţi profilate în acest sens, nu se mai pot obţine producţii notabile. Dacă în perioada favorabilă creşterii acestor animale blănurile obţinute în ţara noastră îmbrăcau trupurile doamnelor bogate din Occident, acum exportul nu mai poate fi nici măcar o iluzie. În urma acestei analize, concluzia nu poate fi decât una: restrângerea tot mai drastică a activităţii în domeniu se va finaliza cu dispariţia acestei îndeletniciri. Ce-i drept, crescătoriile celor pasionaţi de animalele pentru blană vor continua să existe, dar nu vor avea amploarea sistemului intensiv ce fusese hotărât pentru ele.

De la agonie la extaz

Înfiinţată în 1947, ca o crescătorie pentru vulpi argintii şi platinate, populată cu exemplare aduse de la Crescătoria Regală Sinaia, staţiunea de la Târgu-Mureş a cunoscut o evoluţie impresionantă până la un moment dat. Apogeul avea să fie atins în anii ’80, când staţiunea dispunea de un fond genetic pe care doar polonezii îl depăşeau ca valoare.

Şanse de reclădire, poate într-o lume virtuală

Din ceea ce relevă datele despre sectorul de creştere a animalelor pentru blană, perspectivele sunt sumbre. Factorii care condiţionează rentabilizarea sunt aceiaşi care au dus în urmă cu aproximativ 20 de ani la expasiunea lui. Este drept că sistemul de creştere a animalelor de blană de pe vremea comuniştilor nu mai este acelaşi, astăzi putem vorbi de un sistem de creştere de tip capitalist. Se vorbeşte mult despre asimilarea chinchilelor, dar realizările de până acum nu conving că vom mai fi în măsură să punem bazele unui sector intensiv de creştere. Asta pentru că eficienţa lor economică este, ca şi în cazul altor animale de blană, supusă regulilor economiei, ale cererii şi ofertei.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2009

֩ Comentarii