Imprimati articolul

Animalele, dincolo de limita supravieţuirii

Mă minunez şi eu, uneori, să văd cât se zbat animalele pentru a supravieţui. Chiar şi în cele mai aprige condiţii, necuvântătoarele găsesc o modalitate de a birui.

Preţuirea unei picături de apă

Spre exemplu, o şopârlă ce trăieşte în ţinuturile Australiei a găsit, involuntar presupunem, o metodă de-a dreptul ingenioasă de a se bucura de picăturile de apă.

Ea poartă denumirea de diavolul spinos, nume îndreptăţit, de altfel, dacă ţinem seama de numeroşii spini care o apără de atacul prădătorilor, în special al şerpilor. Dar, pe lângă aceasta, se pare că aceştia o mai ajută şi să se răcorească. Asta pentru că roua ce se depune pe spatele ei, odată încălzită de soare, se scurge printre crestăturile datorate ţepilor direct spre gura şopârlei.

O altă vietate, dar care trăieşte în Africa, bea apă într-un mod similar diavolului spinos.
De data aceasta este vorba de o insectă, pe nume onymacris. Atunci când este însetată, se urcă în locurile unde ceaţa este mai densă, în general pe crestele dunelor. Aici insecta aşteaptă răbdătoare ca ceaţa ce se aşează pe spatele ei să se condenseze într-o picătură de apă şi să se scurgă pe capul uşor înclinat, direct către gură.

Vipera de deşert, care trăieşte tot în Africa, se bucură şi ea de beneficiile ceţii care se depune pe corpul ei. Ea îşi şterge solzii cu gura, răcorindu-se astfel cu apa depusă pe aceştia.

În deşert apa este cu adevărat un miracol. Iar animalele şi plantele, deopotrivă, ştiu acest lucru.

Mai puţin dornică de a bea apă este oaia de munte. Aceasta trăieşte într-una din cele mai uscate zone ale Americii de Nord, în Valea Morţii. Aici soarele parcă arde chiar pe pământ şi poate trece chiar şi un an până când picăturile de ploaie revigorează acest tărâm. Cu toate acestea, oaia de munte poate sta în arşiţa dogoritoare fără să se adape timp de trei zile.

O altfel de casă de piatră

Pietrarul negru cu creastă albă este o pasăre ce trăieşte în deşertul nemilos al Saharei. Deşi soarele arzător ar putea să ucidă în dunele nesfârşite ale deşertului orice vietate, această pasăre curajoasă a găsit o modalitate de a-şi apăra ouăle de temperaturile ridicate.

Ea construieşte un morman de pietricele, puse strategic la umbra unui bolovan. În adâncitura din vârful pietricelelor îşi construieşte cuibul, care va fi astfel apărat şi de căldura soarelui. Roua care se evaporă dimineaţa de pe pietricele aduce un plus de răcoare cuibului.

În lipsa acestei metode ingenioase de supravieţuire, ouăle pietrarului negru cu creastă albă s-ar prăji, pur şi simplu, în arşiţa soarelui.

Legendara cămilă

În deşert, cel mai întâlnit mijloc de deplasare este cămila. Aceasta pare să se fi adaptat perfect la mediul de viaţă din deşert, întrucât poate bea până la 136 de litri de apă la o singură adăpare.

Această cantitate de apă este bine păstrată de organism, aşadar nu vă închipuiţi că este pierdută prin transpiraţie. Glandele sudoripare ale cămilei funcţionează doar dacă temperatura corporală a cămilei depăşeşte valorile normale cu 8°C. Pentru noi, oamenii, ar fi dificil să înaintăm prin nisipul fierbinte al deşertului.

Dar pentru cămile nu este nicio problemă, întrucât copita lor lată nu le permite să se afunde în nisip. Nici măcar furtunile instantanee de nisip nu creează probleme cămilelor, pentru că nările se pot închide atunci când firele de nisip sunt spulberate.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2009

֩ Comentarii