Imprimati articolul

File din cronica Marii Uniri

S-au împlinit, iată, 90 de ani din ziua în care, într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, 1.228 de delegaţi reprezentând 130 de cercuri electorale din toate cele 27 de comitate româneşti, votează în sala „Cazinei Militare“ unirea definitivă cu ţara.

Rezoluţia aprobată unanim este citită celor peste 100 de mii de români adunaţi pe Câmpul lui Horea. „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România“.

În timp ce la Alba-Iulia, în vechea capitală a lui Mihai Viteazul, se încheia prin voinţa naţiunii române cel mai măreţ act al istoriei neamului, regele Ferdinand, Întregitorul de Ţară, reintra în Bucureşti în fruntea armatei sale eroice. După doi ani de crunte suferinţe şi jertfe fără număr, regele avea să spună cu mândrie: „...grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită e răsplata şi astăzi pot spune cu fruntea senină faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu că am conştiinţa curată“.

În fruntea cortegiului era regele având lângă el pe regina Maria şi pe generalul Berthelot. După cei trei făuritori ai victoriei venea oastea, regimentele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz care după clipa victoriei aveau să ducă încă un an de lupte grele pentru consolidarea Unirii. În munţii Ardealului, la Nistru sau pe Tisa, în pusta ungară până la Budapesta, sângele românesc va curge din nou ca să pecetluiască, cum spunea Constantin Kiriţescu, „dreptul la viaţă liberă a neamului întregit“.

Aliaţii sunt împotrivă

După ce delegaţii Consiliului Naţional Român cer regelui, la Iaşi, ocuparea militară a Transilvaniei pentru a se pune capăt anarhiei propagate de revoluţia bolşevică maghiară, crimelor şi jafurilor, oastea trece din nou munţii. Întâmpinată cu un entuziasm de nedescris de români, dar şi de minorităţi, diviziile române sunt obligate să se oprescă pe râul Mureş, unde, în numele armatelor aliate, generalul francez Franchet d’Esperey încheiase cu ungurii un armistiţiu la Belgrad fixând arbitrar, pe acest râu, o linie de demarcaţie între noi şi armata ungară.

Între timp, la Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia română desfăşoară mari eforturi pentru a i se permite României luarea sub control a întregului teritoriu la care România avea dreptul după tratatul de alianţă din 1916. Cum aliaţii ezitau – şi nu putem omite nici influenţa delegaţiei maghiare – iar atacurile armatei ungare se înteţeau, se ştie, Bella Kuhn primise ordin de la Lenin să ocupe Transilvania, guvernul român s-a văzut nevoit să ia măsurile ce se impuneau.
A urmat eliberarea prin luptă şi jertfe a întregii Transilvanii şi războiul cu bolşevicii unguri încheiat cu ocuparea Budapestei pe 4 august 1919, cu toată împotrivirea Consiliului Suprem Aliat, care nu realiza pericolul extinderii „revoluţiei roşii“ în Europa.

Şi Banatul în dispută

În Rezoluţia aprobată la 1 decembrie la Alba-Iulia se consemna: „Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întregul Banat cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre“.

O astfel de precizare era absolut necesară deoarece, înaintând ca avangardă a armatelor franceze, trupele sârbe după ce şi-au eliberat propria ţară au pătruns în Banat, ocupându-l în scurt timp în întregime. Pe teritoriul ocupat s-a trecut la rechiziţii forţate, deportări în masă ale ţăranilor români, jafuri organizate etc.

La Conferinţa Păcii, sârbii au făcut presiuni ca Banatul să le revină, dacă nu în întregime, măcar în parte. Delegaţia română a intervenit energic pentru a se pune capăt acestei intolerabile stări de lucruri. Prin intervenţia generalului Berthelot, România a avut câştig de cauză, astfel că, la sfârşitul lunii iulie 1919, ţara noastră se găsea în posesia întregului teritoriu ce i se recunoscuse la graniţa de vest.

De gardă la Nistru

Şi la fruntariile de răsărit ale ţării situaţia era extrem de încordată. Nerecunoscând în fapt unirea Basarabiei cu patria mamă, Rusia bolşevică a menţinut pe Nistru o stare permanentă de război prin provocarea continuă a incidentelor de graniţă, acte de terorism, sabotaj şi diversiune etc.

Apărând cu vrednicie şi spirit de sacrificiu graniţele de răsărit ale ţării între 1918 – 1940, au căzut la datorie 886 de grăniceri, 1.259 jandarmi şi 1.197 poliţişti români, adică o treime din numărul militarilor căzuţi în Războiul de Independenţă. Prin toate acestea Uniunea Sovietică a pregătit invazia Basarabiei şi Nordului Bucovinei în 1940. Până atunci însă în „România dodoloaţă“ românii trăiau împlinirea visului pe care Mihai Viteazul îl concentrase în cuvintele „Pohta ce-am pohtit“.

Unirea „de jure“

Pe 29 decembrie 1919, parlamentul României întregite vota legile de ratificare a Marii Uniri. Acestea erau depuse de bucovineanul Nistor, de basarabeanul Inculeţ şi de ardeleanul Ştefan C. Pop.

Marcând acest moment istoric, Nicolae Iorga, preşedintele Camerei Deputaţilor, a rostit cuvintele care întrupau în chip elocvent simţirea întregului popor: „...în numele României mutilate de ieri, ce strângea în inima ei rănită atâta din jalea şi nădejdea ţinuturilor înstrăinate, în numele României care a plâns cu fraţii pierduţi şi a nădăjduit cu ei şi în care nu a fost om cinstit care să nu păstreze în Sfânta Sfintelor a sufletului său dorul desăvârşitei uniri naţionale şi hotărârea de a ne jertfi toţi pentru aceasta, simt negrăita fericire de a putea face în numele dumneavoastră, al tuturora, acest legământ solemn pentru viitorul neamului, în sfârşit şi, pentru vecie, unit“.

Stelian Ciocoiu
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 22, 16-30 NOIEMBRIE 2008

֩ Comentarii